Felul asta de viata face plinul unei restrinse (numeric) categorii de oameni, si nu-i propriu doar natiei noastre sau Balcanilor. Il veti gasi in State, in Rusia, in Argentina, in Japonia sau Australia. Dotati cu talentul de-a cinta la un instrument, cu ureche muzicala, cu ceva scoala chiar, cu placerea petrecerii in compania prietenilor si-a dragutelor din cartier, oamenii acestia rar ajung cunoscuti pentru ca stiu sa cinte sau sa fotografieze, sa picteze pereti sau sa sculpteze boabe de orez. Nu fac din talent o profesie, n-au gram de nebunie, doza de inconstienta, viziunea predestinarii. Practica o meserie oarecare, isi schimba locul de munca mai des decit pantalonii (nu neaparat blugi, dar de obicei blugi!), au perioade cind refuza sa-si vada amicii, rudele, familia. Nu sint curvari inveterati, nu le tremura mina pe pachetul de tigari si nu le rezista palma pe firul electric mai mult de limita admisa. Nu se imbata des, alcoolul nu le este unicul prieten. Chefuiesc insa cind le vine bine, dar nu asteapta zile festive ca sa se simta bine si cu chef. N-au ritualuri anume, nici superstitii. Cind li se intimpla vreun pocinog, cind situatia pare fara iesire, nu abandoneaza, nu fug, nu-si baga picioarele in ea de treaba decit daca au ramas doar ei in mijlocul a ceva. Un singur om sa fie acolo, unul care a venit sa vada, sa auda, sa cunoasca – ei sint in stare sa-si dea suflarea de pe urma doar ca sa nu-l dezamageasca. Zorba Grecul este tatinele lor, desi n-ar fi in stare sa dea totul dracului, numai dintr-o pornire de (i)responsabilitate post-moderna, numita uneori, ludic, deconstructivism!
Genul asta de oameni nu se cred si nu se vad in calitate de artisti. Daca mai cinta pe la nunti sau sindrofii, o fac pentru ca-n sinea lor ceva ii nemultumeste. Iar acel ceva tine de subconstient, de substratul profund al fiintei umane, care se raporteaza la lume si altfel decit prin nevoi elementare – hrana, locuinta, eros. Etc. etc. (Vedeti ce fraza buna de revistele cu staif mi-a iesit? Asa merit sa patesc, daca vreau sa fac pe desteptul despre un domeniu mai degraba ghidat nu de intelect, ci de instinct. Instinct artistic, sigur, ca sa continuam excursul filosoficos…)
Cindva m-am nimerit in proximitatea unui sofer fara prea multa scoala ori pregatire speciala. Omul cinta la o chitara electrica imprumutata, asa cum putini de pe-aici izbutesc. (George Baicea reuseste; iar George a fost nitica vreme functionar vamal!) Pe-atunci, la mijlocul anilor ’70, sa duci la noi viata de rocker era o provocare si-o bafta. „Nu, taticu, n-am de gind sa stau la cheremul oricarui dobitoc, doar ca sa-mi fac meseria! Ca sofer, pot sa trec de la basculanta la IMS. Dar chitarist, trebuie sa fac pe placul tuturor timpitilor! Am eu ochi de lichea?” Ma-ntreb si azi daca albastrul cu nuante verzui, de-o limpezime misterioasa, exprima o constiinta de sine exagerata – sau ce?