De ce se temeau? Care era puterea ascunsa a intelectualilor? Am vazut de citeva ori la televizor dezbateri in care erau invitati intelectuali autentici, stapini pe ideile si discursul lor, laolalta cu politicienii latratori si gaunosi. Prima data m-am asteptat sa-l vad pe politicianul mediocru zdrobit sau macar zdruncinat de forta intelectualului. Spre dezamagirea mea, omul politic a iesit din emisiune ferm si demn, cu pieptul inainte si mintea plina cu aceleasi convingeri – putine, dar inatacabile. A doua oara, cu alti intelectuali si alti politicieni, a fost la fel. Si a treia oara. Cu rare exceptii, nici un intelectual n-a stirnit vreo fisura in armura atotstiutoare a oamenilor politici. Nici un om politic n-a acceptat vreodata judecatile logice ale intelectualului decit daca se potriveau cu ideile lui. Nici unul dintre liderii de opinie politica nu s-a indoit vreodata de justetea spuselor sale. Atita fermitate m-a uimit. Dar m-a uimit si impactul slab al fortei spiritului. Unde sint cuvintele inspirate, care clatinau sisteme politice? Azi par sa nu mai poata misca nici neuronii obositi ai unui subsecretar de stat.
Lucrul care ma uimeste cel mai tare la omul politic contemporan este convingerea cu care isi emite propozitiile. Ba nu, sentintele. El nu dialogheaza. Intelectualul de buna-credinta afirma, relativizeaza, are indoieli, accepta ca a gresi e omenesc si, cum e si el uman, poate, desigur, gresi. Vrea sa discute, sa schimbe pareri, sa convinga, ba chiar sa se lase convins. Fata in fata cu un politician, n-are nici o sansa. Politicianul nu asculta, nu e sensibil la argumente, nu judeca, iar dialogul e ultimul lucru la care s-ar gindi. Asa se face ca dupa o asemenea pseudo-disputa ramine la fel ca inainte de ea, ca orice om cu convingeri ferme, in timp ce bietul intelectual ramine cu o imagine de ins nesigur, fara convingeri, din ala cum il bate vintul… ce mai, un intelectual sovaielnic, cum s-a mai spus si odinioara. Ei, mare noroc cu democratia! In anii stalinismului sovaielnicii astia erau trimisi la canal sau la gherla. Azi pot sa zica mersi ca stau alaturi de oamenii puternici si pot sa ciriie pe linga ei.
Realitatea nu e insa asta. Dintre cei doi, doar unul e viu, rational, uman si demn de atentie. Celalalt, politicianul, e de obicei un biet robot cu procesor slab si microfon puternic, care repeta tare si apasat citeva fraze imprimate pe o banda. Indiferent de apartenenta politica sau doctrinara, discursul fiecarui politician pare sa-l copieze pe al celorlalti colegi de banda. Nu dialogheaza fiindca nu e in stare: i s-ar arde circuitele. El trebuie doar sa emita sabloanele imprimate pe creierul lui foarte mic de un mecanism foarte mare si greoi. Asa se face ca, in vremuri de relativa stabilitate, cel care refuza dialogul si indoiala isi impune imaginea in fata celui ce gindeste si se indoieste.
Si atunci la ce e bun intelectualul in cetate? Nu sint sigur, dar am impresia ca vine intotdeauna un moment in care robotii o iau razna. Aparenta de putere pe care o dobindesc le afecteaza circuitele precare si politicianul marginit devine megaloman. Iar pentru reparatii e nevoie iarasi de un intelectual, doi, care sa descopere hiba si sa o explice si celorlalti cetateni. Atunci vocea lor e iarasi la mare pret. E momentul de care megalomanii se tem cel mai tare.
De aceea ori de cite ori intelectualilor li se pune, intr-o forma sau alta, pumnul in gura, iar vocea politicianului se aude din ce in ce mai mult, e bine sa fim pregatiti: vin iar vremuri grele. Vin prostii la putere! Si o luam iar de la capat.