Din mantaua lui Stanislavski ne tragem cu totii, despre Meyerhold stim cite ceva unii dintre noi si ca rusii sint buni la teatru o stie toata lumea. Ce inseamna insa teatrul rus dupa 1990, ce s-a schimbat, care e trend-ul teatral la Moscova prea putini au habar. Marina Davidova scrie cu o sinceritate dezarmanta, o tona de umor si cinci de ironie despre scena rusa si oamenii ei. Inteligenta autoarei scaneaza panoramic evenimentele teatrale in corelatie atit cu traditia realismului rus purificat in disidenta sau tarat de sovietismul vremurilor, cit si cu actualitatea europeana fata de care rusii manifesta o sfinta rezistenta. Avem mai clar acum in minte imaginea de prizonier in propria forma a teatrului rus ce s-a autoreinventat in comunism, incercind sa ramina viu intr-o rama pe care a exploatat-o pina la epuizare.
Contactul cu dramaturgia contemporana, retinerea in fata noilor texte, ca si fenomenul Novaia Drama (piesele lui Evgheni Griskovet si ale fratilor Presniakov s-au montat si la noi) altoit pe trunchiul realismului psihologic reprezinta prima deschidere a uneia dintre cele mai conservatoare scene ale lumii spre arta noului mileniu. Davidova remarca inteligent cum estetica kitsch-ului european se transforma in Rusia in trash, cum arta populara este inlocuita de arta pentru mase, cum initiativa privata in teatru ramine de cele mai multe ori in zona comercialului grosier sau cum underground-ul rusesc are ceva reusite, dar si multa umplutura. Sistemul feudelor teatrale, in care un teatru este condus de un regizor care si monteaza toate spectacolele pare a-si da obstescul sfirsit nu inainte de a mai produce de-a valma si spectacole nefiresc de frumoase, dar si rateuri. Aflam astfel ce (mai) fac personalitatile teatrale ale Rusiei de astazi, de la tineri de care nu am auzit inca la legende ca Lev Dodin, Anatolii Vasiliev si Iurii Liubimov. Despre unele spectacole stim cite ceva (Frati si surori al lui Dodin), pe altele chiar le-am vazut (A douasprezecea noapte regizata de Declan Donellan), astfel ca putem compara in parte opiniile personale cu exegeza Marinei Davidova.
In plus, dar nu in ultimul rind, autoarea are un vocabular colorat pe care nu se sfieste sa il afiseze cu umor, dind viata unor texte care de obicei sint considerate moarte (sa fim seriosi, cine citeste astazi cronicile de teatru in afara de cei vizati direct si poate ca nici acestia?). Cartea Marinei Davidova este un fel de cal troian bagat in curtea cronicarilor romani. Iata, fratilor, se poate scrie misto despre teatru!