E drept, dupa 1990, confruntati cu hiturile straine difuzate fara interdictii politico-ideologice, rockerii nostri s-au vazut obligati sa dea un pas inapoi, dar au revenit mai rapid decat se credeau in stare. Si n-au zbarcit-o. Texte in engleza, oarecum obligatorii pentru patrunderea pe piata occidentala, unde se da ora exacta, unelte de ultima generatie (chitari, clape, tobe, sintetizatoare, software), decoruri necesare chiar si pentru un play-back reusit – toata gama de jucarii si trucuri pentru actul pus in scena. Cine se respecta nu face rabat de la calitate, incepand cu tehnica din dotare si terminand, apoteotic, sub ploaie de artificii. Cine vrea sa fie doar „vedeta de profesie“ bantuie nenumaratele tembeliziuni, exhibandu-si nurii, certurile cu soacra ori bataile incasate de la iubitul sezonier. A confunda circoteca mass-media cu tensionata lume pop-rock e o fatalitate aproape caragialesca. Dar oamenii din pop-rock nu comit asemenea greseala. Ei chiar muncesc, desi – vazuti din afara – par a se distra. Si daca pica uneori in abureala vreunui realizator tv cu mare succes la babe si pensionari stirbi, e pentru ca sta in firescul artistului sa se exteriorizeze. Nu-i nimic rau in asta.
Talentul, seriozitatea, inspiratia, conectarea la spiritul epocii (in fond, despre asa ceva e vorba in orice arta) nu lipsesc pop-rockerului roman. Ii lipseste insa un management profesionist, cinstit si eficace. Exemple de reusita sunt, dar exceptiile intaresc trista constatare. Sa nu ne imbatam cu apa tonica: in showbiz, mai strident ca-n orice domeniu, indivizii care traiesc (si traiesc bine) pe spatele si-n casa muzicianului se pricep mai abitir la jecmaneala decat la afaceri oneste. Nu s-a inventat parazitismul in Romania pop-rockeresca, nici nu s-a aplicat la noi mai crunt ca-n alte parti, fiindca nici placinta noastra nu e mare. Insa, de cand casele de discuri importante si-au deschis filiale romanesti, parca bate alt vant prin Baragan. Asa s-au rostogolit pana la mine cateva discuri, ce pot fi luate ca model de oricine lucreaza in domeniu.
Unul care mi-a destupat deunazi urechile este semnat Jurjak si se intituleaza Lemon Blues (2016, Universal Romania). N-o sa aflati mare lucru despre muzician din booklet-ul CD-ului. Nu scrie nici unde s-au facut inregistrarile, nici cand, nici daca participa si alti muzicieni. Nici o propozitie despre titular. Sunt insa versurile cantecelor, atat de marunt tiparite, ca trebuie sa folosesti o lupa de ceasornicar sa le poti citi. De citit nu-i nevoie, pentru ca dictia lui Jurjak e perfecta, atat in romana, cat si in engleza. Iar muzica suna a naibii de bine, proaspata, antrenanta, placuta, inteligenta. Mixtura izbutita de interpret (compozitor, instrumentist, producator?) pare la indemana celui care a crescut leganat de rock si, copil, s-a jucat pe scene (Jurjak e George Petrosel, fiul lui Edi, tobosarul de la Holograf). Glam rock, heavy metal, blues, rap, hip-hop, funk, soul si tot ce poate fi suspectat de provenienta anglo-saxona, condimentat cu sonoritati populare de cea mai neaosa factura levantina. Tenta parodica nu scade sub nivelul de subtilitate dincolo de care orice demers ludic devine bascalie. Dimpotriva. Jurjak stie sa mentina echilibrul ideal intre influentele universal consacrate si izvoarele din care atatia rockeri romani s-au adapat. Iata, bunaoara, chiar prima piesa, Doua fete. Textul mimeaza poezia populara, tema fiind arhistiuta din cultura noastra rurala. Muzica da impresia unei pastise dupa vreo piesa T. Rex. Dar substanta sonora gliseaza imperceptibil, sustinuta de-un balans impecabil, catre o bijuterie muzicala, pentru care n-ai decat sa faci gestul clasic: jos palaria!