Prieten drag, „Suplimentul de cultura“ este una dintre acele 718 publicatii in care te amuzai sa constati ca scriu. Le trimit de aici scrisori scriitorilor, indeosebi celor care nu mai sunt in viata. Asadar, inainte de toate, sper ca randurile mele sa te gaseasca bine, sanatos, in plin turneu de promovare a romanului dumitale.
In al doilea rand vreau sa iti spun, din nou, cat ma onoreaza prietenia dumitale. Ti-am citit dintotdeauna cu mare admiratie cronicile sportive, dorindu-mi, desigur zadarnic, sa le pot ajunge candva frumusetea.
In al treilea rand, sunt in masura sa iti fac o confesiune: era dupa o intalnire cu dumneata cand m-am hotarat sa-mi parasesc redactia pentru atat de necesara iluzie a libertatii. Mi-a mai luat cinci ani sa-mi gasesc si curajul unei demisii. Dar, daca sunt astazi ziarist independent (totodata, cu 718 locuri de munca), este fiindca – desi nu ti-am spus-o pana acum – am vazut in dumneata un exemplu. Am puterea sa recunosc: n-ai gresit si n-am gresit nici eu mergand pe aceasta cale.
Te mai informez ca am ras grozav la prima dumitale carte – Cateva sfarsituri de lume. Grozav am ras! Cand citeam Sfarsiturile aveam pe cap nenumarate palarii albastre si mi le scoteam, rand pe rand, de cate ori ma incantam. La sfarsit nu se mai afla nimic intre crestetul meu si cer. Arareori am trait asemenea miracole.
Iar acum, Exitus. Ai primit deja atatea elogii pentru acest roman, ba chiar esti si in topul preferintelor cititorilor, incat ce ar mai putea sa adauge cuvintele mele?
Nu m-a surprins latura dumitale grava, nu m-a surprins nici ca ai putut sa scrii cu atat calm (daca nu cu atata voluptate) despre moarte.
Mi-a placut povestea lui Milo, care isi pierde la nastere tatal, nu mama, asa cum se intampla prin romanele ceva mai vechi. In cele din urma bineinteles ca il vei lasa singur si il vei pune sa traiasca din nimic, asa cum doar in literatura este posibil.
Cred ca, de fapt, asta vreau sa-ti spun: te afli intru totul in literatura, pe un taram magic, care nu are nevoie de timp sau de spatiu. Ai ajuns aici, unde numai si numai fictiunea conteaza.
{i nu stiu, domnule Georgescu, cate carti scrise in limba romana au aceasta putere: sa fie simfonii ale fictiunii!
Avem autori pe care ii iubim deopotriva (Radu Cosasu si Mircea Horia Simionescu inaintea tuturor), dar dumneata ai si acesti eroi personali – William Faulkner, Cormac McCarthy si chiar batranul domn Jules Verne (da, nu…) – de care m-am apropiat prea putin. Imi sunt continente mai degraba straine, dar pot sa inteleg ca Exitus este o planeta din sistemul lor solar.
Pot sa inteleg ca pentru dumneata literatura este ce se intampla. Iar in Exitus se intampla atatea! Domnule Georgescu, te-am citit cat m-am priceput si sunt in masura sa exclam ca ai scris o carte deopotriva de filosofie si de aventuri. De aceea, nu esti nici macar rar in peisajul de astazi al literaturii de limba romana. Esti unic.
Mai departe, domnule Georgescu, da-mi voie sa iti spun ca ai aici doua personaje, nu stiu cat tii dumneata la ele, care pe mine ma obsedeaza. Primul este Hans. Daca in cartea ta s-ar intampla o Apocalipsa (nu ca nu se intampla) si ar trebui sa intru intre pagini si sa fug cu un singur personaj in carca, acela nu ar fi Milo, acela ar fi Hans. Cel de-al doilea personaj care ma innebuneste este Portughezul, pentru acel glont pe care il purta in cap, pentru acea nebunie a lui si numai a lui care ii ciuntea cuvintele.
Obiectii? Am, dar le trec in contul meu, am intotdeauna greutati cand ma intamplu, nu prea des, in fata fictiunii desavarsite. Dumneata, prietene, ai scris o carte care iti va supravietui.
Nu stiu cat te intereseaza nemurirea, probabil ca putin si ca iti dau o veste la care esti indiferent, dar aceasta carte, in care se moare atat de des si de absurd si de brutal, intocmai cum se moare si in viata adevarata, tocmai ti-a adus-o.