m-am intrebat: „Oare ce inedit Pink Floyd o fi acesta si de ce nu l-am auzit pana acum?“. Apoi, luand seama ca nu e vreo piesa uitata din prima perioada a englezilor care au redimensionat rockul, am banuit ca e vreo improvizatie secreta a germanilor Amon Düül II, data la iveala sub acest nume inocent. M-am lasat invadat de muzica asa cum te lasi ametit de-o bautura alcoolica in clipele de recuperare consecutive unei zile de munca. Numai ca eu nu ma relaxam, ci – cu boxele sistemului date la volum discret – prelucram niste fotografii, ca sa cred ca nu stau degeaba. Semnalarea, banuiesc, o datoram faptului ca destule dintre fotografiile mele au subiect Luna, iar coperta albumului reproduce o frumoasa imagine a rotundului satelit. Ambianta propice m-a facut sa nu iau aminte la detalii. Parca anume facuta sa fie ascultata ca fundal sonor in spatii corporative, unde fasaitul hartiilor se imbina catifelat cu suflarea ventilatoarelor de la computere, muzica semnata Electric Moon te izoleaza in spatiu fara sa te desprinda din context. Si te include in fluxul Universului fara sa te aplatizeze psihic, fara sa intre destructiv in procesele constiintei.
Electric Moon e un trio care isi desfasoara activitatea in Germania, incepand de prin 2009. Numele tipilor care s-au potrivit in gusturi si optiuni muzicale sunt: Komet Lulu, fuzzbass, efecte sonore, pasaje vocale; Sula Bassana, chitari, efecte sonore, orga, sintetizatoare, percutie; Marcus Schnitzler, tobe (acesta il inlocuieste din 2013 pe Pablo Carneval, bateristul initial). Din cate se pare si din ce se vede in materialele video online, numele primilor sunt pseudonime. Ratiunea folosirii lor nu conteaza si nu strica deloc atmosfera sonora. Nici nu-i o chestie inedita, de altfel. Stim prea bine ca in plina epoca psihedelica foarte multi muzicieni rock isi luau nume de scena de provenienta indiana, ba unii se considerau avatarurile diverselor zeitati egiptene si extrem orientale, debordand in excese de comportament mai mult decat in voiaje muzicale. Rebranduirea este o excentricitate ca oricare alta si capata importanta doar in preocuparile muzicienilor care nu au nimic esential de spus. Pe acestia ii vezi in viata particulara imbracati ca pe scena si pe scena costumati cat mai fistichiu, ca sa nu se bage de seama ca miezul lor e inexistent.
Nu e cazul cu Electric Moon. Pe scena urca trei baieti fara aere de vedete, purtand haine obisnuite, poate un pic desuete, fiind emblematice pentru moda flower-power. Ii observi abia cand incep sa cante. Si-atunci, daca esti un vechi colectionar al sunetelor hipnotice, te simti impins a tese legaturi stilistice de felul celor pomenite in primul paragraf. Iar daca nu-ti stau in fire obtuzitatea si ambitia de a da verdicte, n-ai cum sa ratezi prospetimea sonora iscata aparent dupa retetele consacrate in deceniul 1965-1975. Ritmul tobelor, egal, aproape monoton, se impune calm si persistent, sprijinit osos de basul vibrant, procesat electronic. Pasajele de chitara, compuse in prealabil ori ad-hoc, lungi, acaparante, au consistenta viselor induse de acidul lisergic, daca nu si de alte substante irational testate. Panoplia efectelor sonore este imensa si niciodata nu distorsioneaza. Iar daca bogatia de culori poate fi intuita privind copertele celor peste 20 de aparitii discografice (nu toate albume de sine statatoare), placerea produsa de muzica asta halucinanta se poate degusta lasand-o sa curga din boxe.
Ultimul album Electric Moon se numeste Stardust Rituals (2017, Sulatron Records). Il ascult de vreo saptamana, zi de zi.