Numai ca de la un dosar, fie el si de documente pretioase, cum neindoielnic este corespondenta lui Dinu Lipatti, si pana la o editie propriu-zisa, calea este lunga. Ea cere imperativ drumuri la biblioteci si in arhive, verificarea/colationarea textelor cu originalele, adnotarea lor migaloasa, incepand cu precizarea arhivelor de provenienta, a cotelor documentelor (daca au fost inventariate), a eventualelor lor publicari anterioare sau a caracterului inedit, si terminand cu note de subsol lamuritoare (nu pro forma), cu o bibliografie, un eventual indice al compozitiilor amintite in scrisori s.a.m.d. Exista numeroase editii de corespondenta ale muzicienilor, publicate in ultimul deceniu, ce i-ar fi putut inspira pe ingrijitorii volumului. Personal o admir – si le-o recomand ca model, atat lor, cat si prietenilor melomani ce citesc aceasta rubrica – pe cea publicata de François Lesure si Denis Herlin, la Gallimard: Claude Debussy, Correspondence 1872-1918, 2230 p.
Din pacate, autorii editiei corespondentei lui Lipatti – „scrisori“ e un titlul impropriu, din moment ce sunt citate si carti postale si telegrame, si carti de vizita – se descalifica incepand din prefata semnata de dl Bargauanu, in care sta scris ca, pentru cele 53 de scrisori catre Mihail Jora: „Ca sursa am folosit scrisorile dactilografiate de Ileana Ratiu dupa documentele originale pe care Ion Dumitrescu le-a predat Uniunii Compozitorilor, colectie la care nu am mai avut acces cu ocazia acestui centenar“ (sic !; subl. mea). De necrezut!
Nu este deloc clar daca la cele 57 de scrisori adresate Floricai Musicescu autorii au intampinat aceeasi „dificultate“; sursa, arhiva, pur si simplu, este „uitata“, ca si cartea Martei Paladi, autoarea unei mici monografii despre celebra profesoara. In schimb, despre epistolele adresate marii muziciene care a fost Nadia Boulanger ni se spune ca provin din colectia Bibliotecii Nationale din Paris, dar, din nou, nu exista nici o mentiune in volum a fondului documentar si a cotelor documentelor. Evident, ingrijitorii volumului nu au trecut pe la Biblioteca.
Urmarile sunt vizibile, din cand in cand niste paranteze drepte pentru o absenta de text, nemarcata ca atare in note, o mentiune uitata a „dactilografei“ despre un cuvant „neinteligibil“, o mica insemnare despre, probabil, o adaugire de mana la un original dactilografiat de Lipatti, notata drept „manuscris“, absenta datei la un document sau altul, datarea gresita? a unei scrisori în 1945 în loc de 1943 s.a.m.d. De neinteles este si aparitia in derularea scrisorilor muzicianului a cate unei epistole (sau a numai unui fragment) semnate de Mihai Jora, de tatal lui Lipatti, de Madeleine Lipatti sau de „un grup de prieteni profesoarei Florica Musicescu“. Firesc ar fi fost ca ele sa-si gaseasca locul, cu datarea exacta, in notele de subsol sau intr-o anexa a volumului. Dar nu rigoarea stiintifica ii da afara din casa pe editorii, multi daca stai sa privesti paginile de garda si umilele insemnari pe o pagina cazata la incheierea cartii, dupa Indicele de nume, si intitulata „Nota asupra editiei“. La texte au lucrat cei doi ingrijitori ai volumului, Monica Isacescu si Stefan Costache, ele fiind „revizuite“, dupa editori, „cu acribie“, de Grigore Bargauanu si Corneliu Radulescu, carora li s-a adaugat si redactorul de carte Matei Banica. Cu atatia nasi, volumul si notele de subsol ar fi trebuit sa fie perfecte. Or, iarasi regretabil, nu este asa.
Normal ar fi fost, de exemplu, sa fie puse note de subsol atunci cand Lipatti vorbeste cu mandrie, pe buna dreptate, despre cronica ce i s-a facut in „Revue Musicale“ la Paris sau despre interviul publicat in „La Suisse“, pe care l-a acordat criticului muzical Amy-Chatelain, la Geneva, probabil in 1935 (editorii au uitat sa dateze scrisoarea in care este pomenit interviul). Normal ar fi fost ca notele despre mari interpreti, bine-cunoscuti, sa fie ceva mai exacte si uneori, poate, ceva mai copioase: Carl Flesch nu a fost doar un oarecare violonist ungur. A fost, ca si Enescu, prietenul sau, un mare pedagog al viorii, legat intre altele si de lumea culturala romaneasca, in tinerete traind cativa ani la curtea regala.
Ar fi multe de comentat, dar spatiul este insuficient. Daca mi se pare ceva aproape scandalos in afirmatiile editorilor in prima si ultima pagina a cartii, in anul centenarului Lipatti, este faptul ca acest volum nu a putut aparea altundeva decat la Centrul Cultural Casa Artelor a Sectorului 3, Bucuresti. Chiar asa, nici o editura romaneasca sa nu fi fost interesata de proiect?