Nu pot sa iau deloc in serios obsesia asta. Uneori ma intreb rautacios daca nu e cumva psihanalizabila, daca nu vine dintr-o anumita nesiguranta legata de unitatea noastra teritoriala. Explicatii pentru nesiguranta asta s-ar gasi, iar in contextul viitoarei aniversari a Marii Uniri, una dintre ele – nu cea mai marunta – poate fi legata de confruntarea cartografica a celor doua momente: harta Romaniei Mari din 1918 (sau, mai bine, 1920) si cea a Romaniei de acum, fara Republica Moldova, fara sudul Dobrogei, fara nordul Bucovinei. Nu ma mir ca tocmai patriotii de mucava, nationalistii guristi arhicunoscuti, au tras rapid semnalul de alarma, anuntandu-ne ca ungurii ne pregatesc ceva cu Trianonul asta 100. Ceea ce, pe de alta parte, tinand cont de tendintele xenofobe si nationaliste ale guvernului Orbán, nici n-ar fi de mirare, fiindca demagogii sunt distribuiti uniform pe planeta.
Dar sa-i lasam pe Orbán si ai lui, cu ideea – sau speranta – ca o sa piara pe propria lor limba. Haideti mai bine sa ne uitam in ograda noastra, la patriotismul nostru de circumstanta, fiindca am remarcat ca nimic nu umfla mai tare tarata patriotica a romanului decat vreo actiune „dusmanoasa“ a ungurilor.
Nu contest ca exista pe-acolo destui nostalgici ai Ungariei Mari, asa cum si noi avem obsedatii nostri, care viseaza la reintregirea tarii in granitele ei de odinioara, ba chiar in cele de niciodata: cu Basarabia, cu Bucovina, cu Cadrilaterul bulgar, cu Banatul sarbesc si Timocul etnic romanesc – in curand, de ce nu, si cu niste enclave romanesti din Italia si Spania. Ceea ce vreau eu sa remarc aici e ca gonflarea muschilor patriotici in fata maghiarilor (si invers, desigur, dar noi suntem romani, ne intereseaza in primul rand ograda noastra) e dovada celui mai raspandit tip de patriotism public din ultimele decenii, unul pe care l-as numi patriotismul comod. Obsesia Ardealului amenintat a fost, e drept, incurajata si de regimul ceausist in perioada sa acut nationalista, dar ea s-a perpetuat, aparent paradoxal, din pricina unei goliri de substanta a ideii de patriotism. Cu alte cuvinte, s-a pastrat doar coaja lustruita a unui concept pentru care odinioara se murea. Ca e bine sau e rau, nu stau eu acum sa judec. Doar constat.
O dovada clara o ofera pozitia publica a marilor patrioti romani fata de Republica Moldova (sau Basarabia, pamant romanesc), care n-a starnit nici pe departe inflacararea nationala declansata de cel mai marunt gest iredentist maghiar. Romania Mare insemna si asta, includea si acele teritorii, populate de romani. Dar pentru o posibila reunificare – astazi foarte improbabila, dupa cum se stie – ar fi fost nevoie de actiuni concrete, bine gandite, de diplomatie si deschidere, mai ales spre cei pe care ii numim mereu, usor arogant, „fratii nostri de peste Prut“.
Mai mult, la ora actuala pericolul cel mai mare pentru stabilitatea Romaniei nu vine din exterior, ci din interior. Romania se destrama: incet, dar constant. Avem cea mai mare rata a emigratiei din Europa si, din 1990 incoace, tara a pierdut cam o cincime din populatie. Sistemul de educatie este din ce in ce mai ineficient, asa ca suntem nu numai mai putini, ci si mai prosti. Mai imbatraniti (media de varsta creste constant), mai bolnavi, mai nesiguri pe viitor. Toate astea sunt rezultatul felului in care a fost administrata tara de multi, prea multi patrioti. Dar, deh, e mai comod sa tipi la televizor ca vin hotii sa ne fure Ardealul. E mai simplu sa stai si sa te prefaci ca lupti pentru ceea ce ai deja. Oricum, tot patriot se cheama ca esti, nu?