E o lume speciala in Daca am gandi cu voce tare, un microunivers populat cu indivizi marginali, cu figuri pe care le intalnim frecvent in jurul nostru, dar le cunoastem prea putin, poate deloc, caci nu avem timp de problemele altora, abia le facem fata celor proprii.
Povestea e o impletire de mini-povesti paralele, istorii personale ale unei micro-comunitati care imparte un spatiu locativ, o strada, un cartier, insi care se intersecteaza mereu, dar abia daca-si vorbesc, in orice caz, de fiecare data doar formal. Cu totii s-au izolat in propria carapace sociala, incercand sa gestioneze contextul cotidian cum se pricep mai bine. E o lume posomorata, cu dificultati, care incepe sa gandeasca cu voce tare. Personajele n-au nume, asa ca Radu Afrim le boteaza cu numele actorilor, o strategie care a mai dat roade si in alte productii, apropiind rolurile de interpreti, facand sa dispara distanta nominala dintre unii si ceilalti, adaugandu-le primelor cate ceva din biografiile si personalitatile celorlalti. E un truism sa spun ca Radu Afrim se pricepe sa lucreze cu actorii, indiferent de varsta, scoala, tipologie. De aceea are multi fani si e atat de asteptat prin toate teatrele din tara, de aceea directorii alearga dupa el cu contractele, de aceea ajunge cam la patru-cinci productii pe an. Deja spectacolul de la Craiova e a doua lui premiera din 2017, dupa Macelaria lui Iov de la Teatrul National din Iasi.
Mai in gluma, mai in serios, nici la Iasi si nici la Craiova, ca tot le-am amintit, nu mai sunt bani de productii. Majorarile salariale au dezechilibrat capitolele bugetare, Nationalele s-au dezobisnuit sa creeze si cu bani mai putini, iar sperantele tuturor se indreapta spre rectificare. M-am indepartat de subiect, am inceput sa scriu cu voce tare. Daca tot am ajuns in zona aceasta, sa ma intreb cand o sa-l mai vedem pe Afrim acela dinaintea canonizarii prin teatrele de stat, care sa lucreze in independent? Macar un proiect pe sezon.
Vulnerabilitatea vine din text
In spectacolul de la „Marin Sorescu“ regasim toate temele care il obsedeaza pe regizor, care ii cutreiera creatiile: tipi insingurati, fragili, familii cu turbulente functionale, raporturi dereglate intre copii si parinti, situatii pe muchie de cutit, oameni la limita, liric si grotesc, poezie si tragic. Daca am gandi cu voce tare debuteaza cu sinuciderea baiatului de la pravalia din colt, pe care toti il stiau, il intalneau zilnic, dar nimeni nu-l cunostea de fapt. Suflul afectiv al incidentului declanseaza reactii in lant, mici explozii personale, serii de secvente in care personajele isi spun teatral dilemele. Liniar ca format, incrucisand linii narative si fracturandu-le prin songuri – alta marca afrimiana –, spectacolul ne plimba printr-o poveste de aproape trei ore. Din care se putea lejer renunta la macar 30-45 de minute si la pauza, care intrerupe fluxul emotional scena-sala. E o defilare abundenta de indivizi si intamplari, care intra in previzibil de la un punct incolo. Vulnerabilitatea vine din text, din cele 47 de momente segmentate de schimbarile de amplasare a celor 13 canapele divers si intens colorate si a lampilor cu picior, mobilier sintetizand ideea de sufragerie, de camin (decor Vanda Maria Sturdza), ca epicentru al tuturor peripetiilor epice la care spectatorii sunt martori: un tanar cuplu clacheaza, exasperat de plansetele bebelusului, de suprasolicitarea profesionala a sotului, de dorinta sotiei de a avea si viata sociala pe langa alaptat, scutece etc.; reglarea unor conturi din trecut intre un grup de golanasi de cartier care isi amintesc de frustrari din clasele primare, socotindu-l vinovat pe domnul invatator; doi oameni in varsta ramasi singuri dupa ce copiii le-au plecat la munca in strainatate, carandu-si plasele caraghioase si solitudinea, cauta companie si putina empatie; un taximetrist caruia i-a murit sotia se refugiaza la prostituate; un antreprenor bisexual evadeaza de acasa si de la consoarta insarcinata, intr-o relatie gay ascunsa de privirile publice. Cu totii orbiteaza in jurul ideii de nefericire, de neimplinire si melancolie, marile boli ale secolului abia inceput. Toti sunt vulnerabili, nici unul nu reuseste sa proceseze prea bine cavalcada de chestiuni care se abate asupra-le, iar deznodamantul e pe un curs ineitabil. Radu Afrim aduce toate actiunile dramatice in imediatul nostru, ca sa le simtim mai direct, sa ne identificam cu fictiunea teatrala (datoriile pe caiet, gascutele de cartier, emigratia economica).
Actoria e buna, foarte buna, distributia consonand ca tonalitate si intensitate dramatica. Catalin Vieru, Iulia Colan, Constantin Cicort, Tamara Popescu, Marian Politic, Romanita Ionescu, Eugen Titu, Claudiu Mihail, Alex Calanciu, Raluca Paun, George Albert Costea, Dragos Macesanu, Costinela Ungureanu, Lili Sarbu, Catalin Stratonie provin din generatii diferite, au experiente artistice inegale, dar s-au integrat impecabil in registrele umane interpretate si in formatul regizoral.
La ce rade lumea? La asta ma gandeam – cu voce interioara atunci, cu voce tare acum. Ceea ce se petrece cu publicul de la noi e jalnic si ingrijorator, iar cei mai multi nici nu-si dau seama. Raul vine dinspre micile ecrane, care deverseaza, pe canalele de stiri, prin emisiuni de „divertisment“ suvoaie de vulgaritati (verbale, gestuale, atitudinale), pe care marea majoritate a celor care fac audienta le ingereaza ca pe niste virusi de care nu mai pot scapa. Publicul, iar situatia e similara in toata tara, rade mai ales la ceea ce in spectacole e ironie acida la adresa acestei prosteli colective servita pe „sticla“ de lumea politica, lumea fotbalului si a „vedetelor“ de tabloide, disperate dupa atentie. Alterarea baremurilor de receptare culturala e o treaba serioasa, cu efecte pe termen lung, complexe.
Daca am gandi cu voce taree un spectacol tipic afrimian, in care regasim continuturile specifice acestui regizor. E o poezie a tristetii ambalata in sarcasm, care iti merge drept la inima.