Cadoul m-a surprins placut, venit din partea unui tip care se declarase, ca si un fost presedinte depasit de misia asumata, invins de sistem si falimentat de coruptie. Eu, sincer sa fiu, am banuit ca gestul voia sa traduca reusita amicului in lumea libera, la care visase patru decenii de viata chinuita. Nici n-am apucat sa exprim gratuita malitie, ca prietenul mi-a interzis-o, declarand ca gasise obiectul abandonat intr-o casa careia el si partenerul sau de afaceri ii montasera termopane. Si cum n-avea player pentru CD, s-a gandit ca discul o sa ma bucure, fiind eu in acea vreme entuziasmat la culme de formatul digital.
N-a fost asa. Probabil ca productia CD-ului era deficitara la capitolul mastering, fiindca muzica parea coloana sonora a unui film de groaza cu buget redus. Titlul exact nu l-am retinut, doar numele chitaristului mi s-a intiparit intr-o celula a creierului, inca nevirusata: Luca Turilli. Si neuitarea s-a datorat insufletirii amicului. Fara sa asculte CD-ul, el urmarea numele pe lista unui program radio raspandit in zona suburbiilor Romei, unde lucra. Pentru cineva indragostit de Ritchie Blackmore, cucerit de Joe Satriani, Steve Vai si Yngwie Malmsteen, descoperirea lui Turilli a insemnat un alt fel de integrare in patria ubi bene. De unde nu s-a mai intors nici cand si-a vandut bucata de pamant saracacios, mostenita intr-o margine de sat pe jumatate parasit.
Luca Turilli s-a nascut pe 5 martie 1972 intr-un oras atat de vechi, incat a spune ca e pe harta de la primele schite facute de cine stie ce navigator mediteranean suna a tautologie: Triest. Copil de artisti (tatal violoncelist, mama profesoara de arte plastice), a crescut imbibat in cultura clasica europeana, respirand valorile sanatoase ale acestei civilizatii, aflate azi in declin. Talent precoce n-a dovedit, blestemat fiind cu un cancer de care s-a vindecat abia la 21 de ani. Interesat de muzica, sub influenta tatalui, a invatat sarguincios sa cante la pian si chitara, pregatindu-se parca inconstient pentru o cariera mai aproape de spiritul epocii noastre. Si, dupa ce-a invins cancerul, a infiintat prima trupa – Thundercross, devenita Rhapsody, apoi Rhapsody of Fire. Zece discuri LP, vreo doua EP, cateva capturate in concerte tinute prin diverse locuri euro-atlantice i-au adus o notorietate selecta, de instrumentist si compozitor dedicat exigentului spatiu prog-rock. N-a fost singur in aventura asumata, in general, de muzicieni care au absolvit macar o scoala de muzica, daca nu pretentiosul conservator. Alex Staropoli, claviaturi; Fabio Lione, voce; Alessandro Lotta, bas; Alex Holzwarth, tobe – sunt cateva nume ce completau garnitura. Albumele pot fi inserate genului progresiv power-metal, cu piese melodioase, debordand energia tipica unei tinereti lipsite de griji si oarecum insensibile la cele inconjuratoare. Impresia, falsa in esenta, se datoreaza mai cu seama temelor abordate, cu povesti mi(s)tice si legende rasuflate ce nu spun nimic omenirii de azi.
Pornit intr-o cariera solo, Luca Turilli a inlaturat coaja comerciala, evidenta in nenumaratele produse ce abunda in hiperspatiul actualmente sufocant. Stau marturie doua discuri: Ascending to Infinity (2012) si Prometheus, Symphonia Ignis Divinus (2015). Sunt, realmente, poeme simfonice impecabil construite si interpretate, multe cu versuri in limba latina. Teilhard de Chardin, citat in incipitul piesei Nova Genesis, defineste continutul: „We are not human beings having a spiritual experience. We are spiritual beings having a human experience“.
Spirituala este si experienta ascultarii blu-ray-ului remixat surround, 7.1, Dolby-ATOMS (2016, Nuclear Blast).