Cu toata forta germinativa pe care le-o confera poetul, cuvintele incep sa-i para acestuia insuficiente: un fel de reflexii neconvingatoare ale unor adevaruri semantice incandescente. Faza de tinerete lirica a fost lasata mult in urma. Depasind cercul de viziune a sentimentelor si cautind, acum, sa instituie o viziune a cuvintelor, Nichita Stanescu va scrie… Necuvintele: un volum-limita, in sensul ca nu se poate merge mai departe, pe drumul jalonat de el. Pagina de poezie nu poate aspira spre „un cuvint care nu exista” decit devenind un spatiu alb. Comunicarea insasi este rupta.
Ceea ce nu il opreste, totusi, din drum pe acest scriitor, pasionat cautator si reformator. El reuseste sa descopere o noua bifurcatie, scriind In dulcele stil clasic si oferind tensiunii si presiunii spre zero a modernismului o supapa postmoderna. In 1970, cu aproape un deceniu inainte ca primii nostri postmodernisti autorizati sa-si fi facut aparitia. Poezia se intoarce, intr-o bucla autoreferentiala, catre virstele ei anterioare, recuperind, reconditionind si mixind limbaje, jucindu-se cu parafraze si citate textuale, facind cu ochiul cititorului cultivat si bucurindu-se, impreuna cu el, de noile descoperiri ale mai-vechiului. Important este mai degraba cum se spune decit ce se spune. Poemele se contempla lung in oglinzile sterse, cautind unghiul cel mai potrivit pentru ca nota lor ludica si parodica sa fie perceputa. Nichita Stanescu se copilareste, aici, cu foarte multa seriozitate…
El va deschide, in deceniul ultim, si alte santiere, cautind cu aceeasi fervoare filoane lirice noi. Imaginea de final a operei sale este mai putin clara, tocmai datorita dispersiei poetului nostru intre diferite formule si structuri lirice. Dar cred ca cititorul acestor rinduri a inteles deja din ele ca, departe de a fi o joaca sau o toana, poezia a fost pentru Nichita Stanescu un mod de existenta. Unul mai adevarat, mai febril si mai chinuitor decit cel al strictei biografii: o cautare continua si pasionata, un foraj de mare adincime in straturile cuvintului, facuta nu altfel decit cu ajutorul acestuia.
Intr-adevar, Nichita Stanescu a intrat inca din tinerete in manualele scolare; a avut usa deschisa tuturor si un numar indefinit de prieteni; a stralucit si a cucerit (critici mohoriti si cititori iubitori de literatura, femei frumoase si invidiosi colegi de breasla); n-a rezistat la placerile omenesti, prea omenesti, de care a abuzat pina l-au distrus fizic, la cincizeci de ani. Dar toate acestea nu sint de ajuns pentru a compune portretul unui mare poet. Charisma omului, amintirea ei, s-ar fi risipit ca un fum daca nu s-ar fi sprijinit pe o opera poetica de esenta rara.
Este Nichita Stanescu Poetul, cu litera mare? Daca aveti dubii, nu trebuie decit sa-l (re)cititi, urmindu-l si urmarindu-l de-a lungul si de-a latul poeziei sale. Cititi-l, si va veti convinge.