Inutil sa cautati numele Wandei Luzzato in marile dictionare muzicale actuale, ultimul aparut fiind cel in doua volume, Les Grandes Violonistes du XXe siècle, al lui Jean-Michel Molkhou, sau in binecunoscutele istorii ale violonistilor de prestigiu, semnate de Henry Roth, Boris Schwarz sau Ion Sarbu. Atat cat am la indemana in biblioteca la ora redactarii acestui articol biliografic, nu am gasit nimic nici despre participarea lui George Enescu la importantul conclav al marilor violonisti, din 1932, cu ocazia primei editii a Concursului International de Canto si Vioara de la Viena.
Cum o arata fotografia din livretul setului de discuri Wanda Luzzato, Enescu se intalnea acolo, in juriul concursului, cu toti imensii solisti si pedagogi interbelici: Adolf Busch, Carl Flesch, Jenö Hubay, Bronislaw Hubermann, Jan Kubelik, Georg Kulenkampff, Erika Morini, ieseanul de origine Arnold Rosé, Josef Suk, Josef Szigeti, Jani Szanto, Heinrich Schachtebek, carora li se adaugau nu mai putin prestigiosii dirijori Clemens Krauss, Gregor Fitelberg, Erich Kleiber, Pierre Monteux, si Karol Szymanowski. Greu de visat un conclav „papal“ muzical cu mai mare greutate, comparabil, poate, doar cu cel de la Concursul de Pian de la Viena, ce avea sa urmeze, si la care Cortot l-a lansat pe Dinu Lipatti.
George Enescu, in calitate de presedinte al Comisiei de selectie, era cel ce semna, la 8 iunie 1932, certificatul de admitere a Wandei Luzzato in competitie, pe baza examenului preliminar. Violonista era convocata la secretariatul Concursului la 11 iunie, cu precizie germana, intre orele 9 si 11, pentru a i se comunica „data la care urma sa apara in fata juriului“.
Wanda Luzzato nu avea la aceea data decat 13 ani. Se nascuse la Varese, in 1919, incepuse sa studieze vioara la trei ani, iar la cinci ani daduse primul ei concert. Admisa foarte tanara la Conservator la Milano, isi lua diploma la numai 12 ani, la clasa profesorului Alberto Poltronieri, un violonist italian de renume in perioada interbelica, fondator al unui cvartet ce i-a purtat numele, iar apoi al unui Trio format cu Alfredo Casella si Arturo Bonucci.
La Viena, tanara Wanda avea sa intre in concurs intr-o companie mai mult decat impresionanta, cu Gioconda De Vito si azi uitatul Karol Szenassy (ce au impartit premiul I), cu Ricardo Odnopossof, ce avea sa devina curand prim-violonist in Orchestra Filarmonicii din Viena, si mai putin cunoscutul Roland Charmy (plasati pe locul al II-lea), cu Antonio Abussi, Siegfried Borries si Mario Traversa (clasati pe locul al III-lea). Wanda capata un meritoriu premiul IV, insotit de cinci sute de silingi din partea unui impresariat de concerte si, lucrul cel mai important, o invitatie din partea lui Jenö Hubay de a studia cu el la Budapesta.
Avea sa studieze si sa ramana apoi in Ungaria ani indelungati, pana dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, iar lumea muzicala o serbeaza acolo pana astazi. Asa se face, in paranteza fie spus, ca autorul livretului setului de discuri recent aparut, Gianluca La Villa, care detine arhiva violonistei, a tinut recent o conferinta in capitala Ungariei ca omagiu si prezentand alaturi de CD-urile Rhine Classics si exceptionalul album de doua discuri publicat de compania Meloclassic (MC 2026) cu inregistrari de muzica de camera din anii 1955, 1956 si 1960, pastrate in Arhivele Radio de la Stuttgart (Süddeutscher Rundfunk).
Premiul la Concursul de la Viena i-a facilitat Wandei Luzzato inceputul unei cariere muzicale in intreaga Europa, iar intre escalele ei s-a aflat si Bucuresti, in noiembrie 1935. Cronicile de epoca nu atesta un concert tocmai fericit, desi cu un program exceptional, Wanda Luzzato interpretand Concertul pentru vioara si orchestra de Mendelssohn. Sala ar fi fost pe jumatate goala, notau criticii epocii, a caror tinta predilecta era dirijorul, Alfred Alessandrescu. In opinia lui Traian Selmaru, „solista Wanda Luzzato a incercat sa invioreze putin publicul cu o demonstratie tehnica merituoasa pe Concertul de Mendelssohn, dar n-a reusit“. Nu este clar daca tanara Wanda, la cei 15 ani ai ei, a avut o seara proasta sau indispozitia criticilor era cauzata de dirijor. Virgil Gheorghiu vorbea despre o „duduie precoce“ care „a cantat […] afectuos, (daca vreti efectuos)“.
Mai putin pornit, desi si el cu totul indispus de „lipsa de temperament si autoritate“ a lui Alfred Alessandrescu, Mihail Sebastian, alias Flaminius, scria despre concertul de la 25 noiembrie 1935: „Dra Wanda Luzzato, solista de joi seara a Filarmonicii, un copil ce poseda talente certe muzicale, a cantat Concertul pentru vioara si orchestra de Mendelssohn, care nu este un examen prea usor pentru un violonist. L-a cantat, totusi, cu siguranta si fara nici o ezitare. Varsta ei tanara face si mai remarcabil acest succes. Am zice chiar aceasta «isprava frumoasa». Dra Luzzato canta cu sarguinta fermecatoare a copiilor, cu acea atentie si seriozitate ce dau gratie tinerilor virtuozi. Ea are toate sansele sa devina, crescand, o artista implinita“.
Wanda Luzzato a devenit, nu exista nici o indoiala, o artista implinita si mi-ar fi placut ca arhivele sa pastreze Concertul pentru vioara si orchestra de Beethoven interpretat de ea la Budapesta, imediat dupa razboi si dirijat de Constantin Silvestri. Cariera ei avea sa se implineasca in urmatoarele doua decenii, in concerte impreuna cu Ferdinand Leitner, Carlo Maria Giulini, Rudolf Moralt, Peter Maag, Efrem Kurz, Franco Caracciolo s.a.m.d. Avea sa se retraga de pe scena la numai cincizeci de ani, la fel ca si Gioconda De Vito, care spusese – reaminteste Gianluca La Villa in livretul setului de discuri Rhine Classics – ca prea multi mari artisti nu au gasit de cuviinta sa se retraga la timp, inainte ca maniera lor imaculata de a canta sa fie patata si apasata trist de batranete.
In mod ciudat, Wanda Luzzato nu a inregistrat pentru casele de discuri. Colectia de opt CD-uri realizata de Emilio Pessina si Gianluca La Villa este constituita in consecinta din arhive radio: 1954, un recital de camera de la RTF/ORTF; 1955-1960, muzica de camera pastrata in Arhivele SDR (Süddeutscher Rundfunk); 1957-1973, inregistrari de camera si Concertul de Glazunov, facute pentru SRF-Radio Basel; 1973, un concert live, Mendelssohn, difuzat de Radio Svizzera Italiana; 1955-1979, Concertele de Ceaikovski, Ghedini, Mendelssohn, si multe sonate in posesia Arhivelor Radioteleviziunii Italiene; 1968, un recital cu Ernst Lush de la BBC. La toate se adauga importante inregistrari live, din repetitii si piese pentru vioara solo pastrate in arhiva privata a violonistei.
Sper sa va fi trezit interesul pentru aceasta mare violonista aproape uitata, care il elogia pe Hubay, profesorul ei, spunand ca i-a lasat drept mostenire „un sunet pur, transparent, amplu si plin de spirit, dar niciodata aspru, un ritm solid si o memorie perfecta“.