Dupa ce-am comis fraza asta, am ramas cu privirea impaienjenita pe ecranul computerului. Ce sa adaug eu bibliotecii de comentarii dedicate trupei care nu mai canta din 1970? Am crescut, asa-zicand, cu muzica Beatles in urechi. Nu stiu cum s-a nimerit, anii 1966-1970, in care „cei patru fabulosi“ au inregistrat discurile lor de referinta, coincid cu cincinalul in care Romania comunista da semne ca se indreapta spre normalitate. Libertatea intrezarita atunci a descatusat si la noi energii creative, ale caror materializari in opere sunt admirate partial si-n prezent. Circulatia valorilor dincoace si dincolo de Cortina de Fier capata firescul proceselor culturale dintr-o lume unitara. Sa ascult Beatles la radio, cu piesele noi, mi se parea ceva firesc, desi pe-atunci, copil fiind, nu pricepeam nimic din mecanismele cultural-politice care guvernau viata noastra. Doua decenii mai tarziu, a cumpara un disc pirat, stantat in India, cu hituri din prima tinerete a frumosilor faimosi, era o adevarata sarbatoare. Se cuvenea sa-i dau importanta necesara, drept care imi intalneam cu un aer conspirativ prietenii, in case lipsite deseori de curent electric, si puneam la pick-up-ul sovietic Akkord 201 stereo placa de vinil cu sunet infundat, strangand in maini paharele cu bautura ca pe niste absurde arme albe. In anii „deceniului satanic“, vorba criticului Mircea Zaciu, orice auditie a vreunei piese rock parea un gest de opozitie la adresa regimului (unii isi fac azi titlu de glorie din asta), macar ca la radio scapau destule noutati, iar Paunescu & Pittis difuzau in tandem, la emisiunea lor de joi, cam toata discografia Beatles. Neindoielnic, muzica rock era o supapa ridicata de regim pentru aerisire, iar Beatles, Bob Dylan si restul celor auziti in mod oficial pe mandrele noastre plaiuri milenare serveau fara sa stie si fara plata regimul dictatorial.
Dar Beatles a insemnat mai mult decat o trupa rock folosita ca pilula anestezica de ambele sisteme ideologice concurente in acei ani. Muzical si simplist vorbind, creatia lor a insemnat un mare pas inainte in arta. Inovatiile aduse genului rock sunt inegalabile pana in zilele noastre decazute, cand vreo trupa scoasa din obscuritate de interesele showbizului revendica plina de mandrie descendenta beatlesiana. De la scurte imnuri dansante, cei patru magicieni au ajuns la adevarate lucrari simfonice care suna ca piese rock originale, nu ca pastise dupa vreo partitura uitata, pompos denumite simfonic-rock. Felul cum au combinat instrumentele tipice rockului cu instrumentele muzicale clasice tine de magie. Orchestratiile, armoniile, versurile de sustinere sunt dovezi ca sugubetii englezi au fost vizitati de harul divin, intr-o forma inaccesibila profanilor, intocmai ca-n secolul renascentist din care ni s-au pastrat primele insemnari ale interactiunii fortelor misterioase ce produc muzica eterna.
Th. Mann a scris un roman, Dr. Faustus, in care cine doreste poate gasi o exemplificare a celor afirmate in fraza precedenta. De-ar fi trait in a doua jumatate a secolului XX, burghezul scriitor german ar fi ales un rocker pentru demonstratia sa, posibil un stones, nu vreun beatles. Multi rockeri, nu stiu cati cititori ai romanului, si-au confectionat biografiile dupa cea imaginata de Mann. N-a fost cazul beatlesilor, blagosloviti cu altfel de trasee in viata, unul mai lucios decat altul.
Capodopera formatiei Beatles, discul Sgt. Pepper’s Lonely Heart Club Band, a implinit 50 de ani. Aparitia lui, pe 1 iunie 1967, marcheaza in istoria muzicii data cand rockul a castigat statut de manifestare culta, dand celor care il practica inteligent posibilitatea imbogatirii peste masura. Editia Apple/Capitol, 2017, onoreaza imbelsugat semicentenarul.