Am incercat tot timpul sa pastrez echilibrul intre lipsa de idei preconcepute (poti ajuta pe oricine, indiferent de cit de dubios arata) si o doza de realism (nu poti ajuta chiar pe toata lumea!).
Pina ieri, cind doua evenimente petrecute in aceeasi zi si in acelasi oras mi-au dat de gindit. Cam pe la orele prinzului, o batrina roaga o studenta s-o ajute cu sacosa pina sus, in capatul strazii. Studenta e draguta, ia sacosa si urca. Batrina se plinge ca o doare tiroida (normal, e miezul zilei si un soare foarte puternic). Ajunsa sus, o roaga pe studenta sa-i ia un pachet de covrigei – dar numai de la aprozar (fata se duce, la aprozar n-au covrigi, asa ca face un mare ocol pina la magazinul din campus si ia de-acolo). Batrina cere mai mult, s-o treaca si strada, apoi s-o duca si pina la colt, chiar pina la casa. Studenta se grabea, asa ca o lasa pe batrina de partea cealalta a strazii, se scuza si pleaca.
Nu primeste decit un „multumesc oricum”. Seara, alta studenta asteapta la trecerea de pietoni sa se faca verde. Linga ea, o tiganca batrina in carucior cu rotile. O roaga s-o treaca strada. Fata cade prada corectitudinii politice, apuca minerele si impige. Caruciorul e greu si nu poate tine linia dreapta. Tiganca vocifereaza, da indicatii.
Pe partea cealalta de strada, cere sa fie dusa mai departe. Studenta mai impinge putin (oamenii se uita ciudat – ce-i asta, film?), dar se grabeste sa ajunga undeva. Isi cere scuze, spune ca e greu si nu mai poate impinge. Tiganca urla disperata sa n-o lase in mijlocul drumului si arunca niste blesteme pe care, din fericire, fata nu le-a priceput.
Ce concluzie am tras eu din toate astea? Ca ar fi cazul s-o las mai moale cu facerea de bine (pentru ca orice fapta buna are si ea o limita). Asta, evident, pina apare urmatoarea batrinica.