Faceam parte dintr-un regiment al Marinei Militare si incepusem perioada instructiei de baza. Si cum cazarma se afla in Tomis Nord, aproape de Mamaia, ne-au dus, fireste, sa marsaluim pe tarmul unde turistii lasasera gunoaie cu duiumul. Le ocoleam cu scarba, tocindu-ne invidia pentru petrecerile si lipsa de griji a nesimtitilor, carora se presupunea ca armata le asigura pacea. „O, tara mea, cu drag te aparam/ Si pentru tine viata noi ne-o dam“ – sunau cuvintele unui cantec ostasesc fredonat in bascalie.
Ne-am prefacut, tin bine minte, ca executam miscari de front si exercitii de lupta, pana au sosit caporalii trimisi de plutonier, responsabilul nostru, sa cumpere vin de Murfatlar (14 lei litrul) dintr-o alimentara marginasa. Apoi ni s-a dat pauza, sa haladuim prin nisip cateva ore. Tovarasii mei de arma, preocupati mai degraba sa-si ude beregatile cu bautura decat sa admire frumusetea litoralului, au inceput deodata sa vorbeasca despre femei si aventuri erotice, instigati de atmosfera usor lubrica, persistenta si-n lipsa fiintelor care ne tulburau visele. Eu si inca vreo doi-trei, „intelectualii“ plutonului, am prins a dezbate chestiunea poluarii, gasind ca „extremitatea patata a infinitului“ (formula imi apartine) l-ar umple de amar pe Ovidiu, poetul latin ale carui Triste nu le citiseram nici unul. De atunci, ori de cate ori am fost la Marea Neagra, n-am reusit sa depasesc trauma resturilor si a murdariei gasite intr-un loc despre care imi imaginasem ca este Paradisul. Poate n-am ajuns inca intr-un astfel de loc? Dar o exista vreunul pe aceasta planeta, locuita de oameni?
Marea, plaja, femeile/iubirea sunt teme asociate muzicii usoare, indeobste ocolite de rockeri. Trupele care aleg asemenea subiecte si obtin succese de-o vara apartin mai degraba zonei pop, chiar daca una dintre formatiile considerate importante se numeste Beach Boys. Sa canti despre vacanta si plaja pare o bagatela. Distractie in sine, „cantec despre distractie“ suna a tautologie, dar si a un fel de ars poetica, nu stiu cat de voluntara. Muzicienii adevarati nu trateaza subiectul in joaca. Orice partitura cere un dram de inspiratie, rareori accesibila si la indemana oricui. Refrene cantabile si armonii sarmante se pot face; s-au umplut discuri intregi, discografii chiar. Lumea are nevoie de distractie pe masura muncii depuse. Nu poti trai mereu ca un lider chinez, plimbat in calitate oficiala pe dinaintea trupelor aliniate la parada. Cine isi imagineaza ca toate lucrurile bune s-au compus cu morga lui Salieri (vezi filmul regizat de Forman) e complet paralel cu realitatea culturii de spectacol. Iar cine isi inchipuie ca se lucreaza la plesneala, ca-n economia comunista, n-are decat. A face o piesa „usoara“ buna cere totusi munca. Munca serioasa, aplicata.
Am pe liftul playerului ultimul disc semnat Les Elephants Bizarres – Seen (2017, Universal Music Romania). Destul de putin cunoscutii romani recidiveaza intr-un gen muzical despre care cuvantul corect si exact este: placut. Sa ascult cele 43:42 minute de muzica a fost o placere eterica primavara ce-a trecut, si-mi racoreste incaperile inimii acum, in iulie. Sa-i mentionez pe componenti, mi se pare inutil si lipsit de farmec. Sa-i laud pe cat merita, parca suna ca palavra de prezentator platit. In loc de asta, imi permit sa recomand piesa Vocile marii. Daca nu sunt eu exagerat de nostalgic si furat de peisaj, e una dintre cele mai simpatice din cate am auzit. Elefantii nostri sunt sincroni cu lumea libera. Texte in engleza, orchestratii moderne, sunet dinamic, echilibrat. Productie impecabila, coperta inspirata, cu surpriza inclusa. Unora li s-o parea bizar. Mie, nu.