E o tendinta destul de populara printre tinerii urbanizati, care isi doresc sa duca o viata mai sanatoasa, mai putin stresanta si mai apropiata de natura. Se cheama downshifting: Stai in casuta ta inconjurata de verdeata, bei apa rece si limpede din fantana cu ghizd de piatra din curte, te hranesti cu legumele semanate, ingrijite si culese de mana ta, cresti animale de curte, le mai tai si gatul daca te lasa inima. Toamna pui compoturi si muraturi, iarna spargi lemne si faci focul in soba – intr-un cuvant (de fapt, in mai multe), traiesti sanatos, bio, eco, din sudoarea fruntii, la fel ca stramosii nostri. E ceva romantic, fermecator, in aceasta intoarcere la origini, desi pana la urma e tot un paradis artificial, un construct cultural. Numai ca, paradoxul naibii, in timp ce oraseanul tanjeste sa se intoarca in natura, sa traiasca in ritmurile tihnite ale satului de odinioara – totusi cu internet si apa curenta –, viata la tara, cea autentica, se remodeleaza si ea, conform altor aspiratii.
Mama are in curte o fantana cu apa curata, de izvor – la propriu, fiindca acum vreo douazeci de ani, cand a fost sapata, fantanarul a nimerit un izvor subteran, care a tasnit dintr-odata, de era sa-l prinda pe om acolo. Vara, cand mergeam la sat, imi placea sa scot apa proaspata cu galeata si sa beau pana ma racoresc. Dar n-am mai ajuns demult acolo.
Zilele trecute, tot vorbind cu mama cand lucruri serioase, cand nimicuri placute, mi-a spus ca tocmai isi cumparase un bax de apa minerala. Am intrebat de ce. „De baut“, mi-a zis ea. „Numai din asta beau.“ Dar fantana? Dar apa de la robinet? – fiindca satul mamei, sat european, are si retea de apa curenta. „Pai, doar n-o sa beau imputiciunea aia de la robinet. Si-asa, mai mult nu curge, ca au facut-o prost: la deal nu urca apa, iar la vale curge doar cand si cand. Si de la fantana nu beau, ca nu-mi mai place. Nici sora-ta nu mai bea de la a ei. Pe-aici, prin sat, lumea isi cumpara apa la sticla, ca-i mai ieftina si mai curata.“ Si-atunci la ce mai foloseste sa ai fantana in curte – cu apa curata, limpede, direct de la izvor? Unde-i romantismul?
Nu-i. Taranii n-au fost niciodata romantici: ne-taranii i-au facut asa. Taranii sunt pragmatici. Daca apa minerala e ieftina, fantana nu mai are nici o utilitate: poate fi si astupata. Daca munca pamantului nu mai e rentabila, nu-l mai muncesc. Nu tin neaparat sa-si obtina hrana de fiecare zi cu sudoarea fruntii. Multi nu-si mai lucreaza nici macar gradinile – destul de mari – pe care le au in spatele casei, si asta nu fiindca le-ar fi lene. Mi s-a explicat ca nu merita: „Anul trecut am pus cartofi de samanta de trei milioane si nu s-au facut nici de doua, cat sa-ti scoti banii de pe ei“. La fel se intampla cu rosiile, cu ardeii, cu ceapa… „Pai, agricultura e loterie: daca nu-i vreme buna, nu-ti iese recolta si ai pierdut tot. Mai bine iei de la magazin, e mai ieftin.“ Calcul simplu, pragmatic. De altfel, majoritatea proprietarilor de pamant din satul mamei si-au dat loturile in arenda: astfel au un venit sigur, chiar daca mai mic, iar intre timp se duc sa lucreze in strainatate, pe „salarii adevarate“.
Cam asa e viata la tara. Nu e ca in Cosbuc. Taranii nu-si doresc neaparat sa duca mai departe traditia si nici sa traiasca in armonie cu natura. Vor si ei „confort occidental“. Nu i-ar deranja deloc daca o ceata de downshifter-i ar veni sa le preia sarcinile taranesti si s-ar imbraca in costume populare, ca sa pastreze traditiile stramosesti. Poate ar pune muraturi impreuna: fostii oraseni din legumele cultivate in propria gradina, taranii cu legume cumparate din supermarket. Pana la urma rezultatul e acelasi, nu?