Cine a apucat sa mearga la citeva filme, sigur a dat in isterie, incepind sa incercuiasca pe program cu carioca roz, intrind in conflict cu rutina, colegii de munca si cartile de linga pat. Iar filmele au curs unul dupa altul, povestile s-au cam amestecat intre ele – de doua ori Nina Simone pe coloana sonora, sau al doilea prim-plan cu un prezervativ folosit/abandonat (ceea ce, desi putea sa fie un fapt semnificativ, nu e deloc astfel).
Primul film pe care l-am vazut in a doua parte a TIFF-ului a fost Amantii obsnuiti (Les amants reguliers, 2005, regia Philippe Garel), o constructie a la Godard de trei ore, lenta si staruitoare, despre eterna obsesie a francezilor din ultimele decenii – adica mai ’68 si deziluziile unei generatii sufocate de propriile idealuri. La miezul noptii, cind s-a sfirsit pelicula, in sala mai erau vreo 25 de persoane, cu ochii inrositi si priviri cam bezmetice. Este, probabil, pretul pe care au trebuit sa-l plateasca pentru fanatismul lor cinefil.
Vineri, 8 iunie, TIFF-ul a pus la cale o intilnire de zile mari intre doua filme: Independenta Romaniei si Restul e tacere. Proiectate la diferenta de vreo ora jumatate, filmele au dialogat foarte relaxat unul cu celalalt – primul dintre ele e chiar cel dintii film mut romanesc (stingace si amuzant – de exemplu, niciodata un soldat nu murea pe cimpul de lupta inainte sa se zvircoleasca de vreo citeva ori pe toate partile), proiectat la Cluj cu o coloana sonora a lui DJ DuBase, ceea ce il face mult mai suportabil, iar a doilea e cel mai nou film al lui Nae Caranfil. Despre acesta ar fi mai multe de scris. Premiera mondiala era trecuta in program vineri dupa-masa. Cum pelicula a ajuns insa cu o zi mai devreme, organizatorii au mutat-o joi noapte, la 23.30.
Desi schimbarea a fost anuntata in ultimul moment, iar ora foarte tirzie, sala cinematografului Republica, de o mie de locuri, a fost din nou plina, spectatorii asteptind finalul filmului (in jur de ora doua) ca sa-l poata aplauda pe Caranfil. Filmul, care reconstituie making of-ul Independentei Romaniei, este prima noastra pelicula de entertainment pur de buna calitate, cu un buget considerabil, cu decoruri naucitoare si reconstituiri de epoca, asa cum nici prin gind nu ne-a trecut ca vom putea avea vreodata.
Aducind pe ecran acea prima virsta a filmului, in care oamenii erau neincrezatori, dar si fascinati de ceea ce inca nu era o evidenta (ba mai mult, aparea drept o pervertire a gustului artistic, in comparatie cu teatrul), Caranfil poate vorbi cu tandrete si umor (subminat insa crunt de citeva secvente de-a dreptul macabre) despre pasiunile si nebuniile din lumea filmului, despre delasarile si compromisurile celor mai slabi. Per total, Restul e tacere e, pe linga proaspatul Palme d’Or, semnul cel mai bun ca cinematografiei romanesti incepe sa-i mearga chiar bine.
Citeva filme foarte bune si multe alte „bonusuri” cinematografice
La California dreamin’ (nesfirsit), in regia lui Cristi Nemescu, n-am reusit sa ajung. Conform deciziei producatorilor, filmul nu a fost proiectat decit o singura data (ceea ce nu e o tragedie, avind in vedere ca saptamina viitoare va intra in cinematografe). Totusi, l-am rugat pe amicul meu, Cristi Luca, sa transmita de la fata locului, ceea ce a si facut: „O privire de regizor rar intilnita, sensibilitate & umor, maiestrie si cinism a la Pintilie, scenariu bine scris, actori excelenti, o imagine impecabila. Asa cum chelnerita din Chungking Express visa sa plece undeva departe, dorul de duca nu-i e strain nici tinerei din Capilnita: «I’d be safe and warm/if I was in L.A./California Dreamin’/on such a winter’s day» – Mamas and Papas – California Dreaming. Regrete, reprosuri, frustrari, mizerie si, mai presus de toate, cite un vis, al fiecaruia. Al lui Cristi e superb”.
Chiar inainte de inchiderea oficiala, am vazut La sagrada familia (Chile, 2006, regia Sebastian Campos), un film foarte bine filmat (tot cu camera-n mina), cu buget mic de tot, 3 zile de filmari si doar 12 pagini de scenariu, pornind de la care actorii au improvizat cit cuprinde. Rescriere foarte ingenioasa a lui Hamlet:La sagrada familia e genul de film caruia nu prea ai ce sa-i reprosezi, mirat de prospetimea si de maturitatea lui (trebuie precizat ca e un lungmetraj de debut). Pelicula a luat Marele Trofeu al festivalului (lucru care m-a bucurat foarte tare), in conditiile in care 432 a fost retras din competitie (dar s-a ales, oricum, cu doua premii), ca sa nu fie incalcata una dintre prevederile regulamentului de la Cannes. Premiul de regie i-a fost acordat lui Ragnar Bragason (Islanda), pentru Born/Copii, iar cel de interpretare italianului Luca Lionello (pentru rolul din Cover-Boy… L’ultima rivoluzione).
Gala de inchidere, parca mai glamorous ca-n anii trecuti, i-a adus pe scena pe premierul Romaniei (care-a povestit cit de emotionat a fost cind a aflat de la sotie ca Mungiu a cistigat la Cannes), directorul CNC, Eugen Serbanescu (multumit ca a reusit sa finanteze atitea filme bune in ultima vreme) si ministrul Iorgulescu, luat pe sus de o vesnica avalansa de promisiuni si rosteli nesfirsite („Cine a facut revolutia romana? Tinerii. Cine face acum revolutia in cinematografia romaneasca? Tot tinerii.” Etc.). Premii pentru intreaga cariera au primit Irina Petrescu si Franco Nero, iar cel pentru o tinara speranta a cinematografului romanesc i-a revenit, dupa cum era de asteptat, Aneimaria Marinca.
Si asta a fost TIFF 2007, cu 50.000 de spectatori, citeva filme foarte bune si multe alte „bonusuri” cinematografice. Mi-e greu sa-mi imaginez ce-ar mai putea nascoci organizatorii, pentru ca editia de anul viitor sa fie si mai buna ca cea de acum. Dar astept cu nerabdare.