Ba mult mai multe chiar. Si totusi, desi premierul a condus un guvern performant, avind deci rezultate palpabile, iar presedintele, in afara de haina de luptator anticoruptie pe care o poarta, n-a avut aproape nici un rezultat concret, in ochii electoratului situatia sta exact pe dos. Primul moment cu un real impact negativ la populatie al lui Tariceanu a fost la citeva luni de la instalare, cind, in perioada inundatiilor din Banat, s-a rastit la o doamna, altfel siciitoare, cu vorbele: „Ce vreti, sa va fac hotel?”. Replica stupida pentru un om politic, intr-adevar, dar parca mai putin dura decit basesciana: „Ce insistenta era tiganca asta imputita!”. Sigur, cazurile difera, chiar daca in ambele replica viza o femeie. In cazul presedintelui, femeia era si ziarista, iar a fi ziarist, gaozar adica, vorba lui Basescu, e, in sine, un pacat de neiertat din punctul de vedere al populatiei. Asa ca sa trecem la al doilea moment devastator pentru Tariceanu. Adica la razgindirea domniei sale dupa ce-si anuntase demisia.
Si astazi, cind discut cu cineva despre punctele slabe ale actualului prim-ministru, prima invinuire priveste acea razgindire. Care, mi se explica insistent, nu poate fi deloc asemanata cu razgindirea presedintelui imediat dupa suspendarea sa de catre Parlament. Pentru ca presedintele a fost obligat sa nu se tina de cuvint: daca si-ar fi dat intr-adevar demisia, asa cum a promis, cei 322 ar fi gasit o solutie sa-l elimine din viata politica. Si Tariceanu n-ar fi fost exclus din viata politica? Poate, imi spun preopinentii, dar daca era cu adevarat preocupat de binele tarii, ar fi acceptat situatia si nu ar fi tinut cu dintii de scaun. Nu vreau sa analizez eu, aici, ridicolul explicatiei, am redat-o doar pentru a marca tipul diferit de impact pe care doua situatii aproape identice l-au putut avea.
Pe linga exemplele de mai sus, se poate discuta aplicat, pe larg, despre numeroase alte situatii: despre Cocos-Udrea vs Patriciu, in care primii nu sint nici acum identificati la nivelul opiniei publice cu presedintele, pe cind Patriciu pare a fi, la nivelul aceleiasi perceptii, conducatorul malefic, din umbra, al actualului guvern; despre dosarul de Securitate pierdut al lui Basescu; despre casa din Mihaileanu; despre biletul lui Tariceanu care a fost receptat mult mai puternic drept semn clar de coruptie decit diversele bilete ale lui Basescu. Toate au produs, in mod oarecum paradoxal, o erodare constanta a imaginii liderului P.N.L. si o crestere la fel de constanta in popularitate a presedintelui tarii.
Explicatia e, fireste, destul de simpla: carisma e hotaritoare. In vreme ce rigidului Calin Popescu-Tariceanu aceasta calitate ii lipseste cu desavirsire, pentru actorul Traian Basescu carisma este egala, practic, cu politica. Sau, mai bine zis, exersarea carismei de care dispune e, de fapt, politica de stat. Or, aici nu mai putem discuta despre strategii politice, despre interes national, despre ce ar trebui sa faca liberalii ca sa-i invinga pe democrati, despre, despre, despre… Lucrurile sint clare: la nivel de mase, orice politolog o va spune, exersarea carismei va fi intotdeauna mult mai eficienta ca arma politica decit orice doctrina sau platforma-program.
Nu mai conteaza ca te numesti campionul anticoruptiei intr-o tara fara corupti oficiali. Nu mai conteaza ca infierezi securismul si pledezi pentru legea lustratiei, iar in paralel aplici stele la butoniera unui securist notoriu, care insa e un „securist de bine”, pentru ca sustine PD-ul. Nu mai conteaza ca oamenii tai fac fals in acte publice, vezi motiunea cu dubla semnatura a lui Gheorghe Flutur, nu mai conteaza ca tu insuti furi in vazul lumii un telefon mobil, iar justitia independenta, in ambele cazuri redate mai sus, nici macar nu se preface ca se autosesizeaza. Toate acestea nu demonstreaza decit un lucru: Traian Basescu a ajuns, cu adevarat, singura vedeta reala a Romaniei. Iar unei vedete i se iarta, fireste, orice excentricitati. Chiar daca excentricitatile sale afecteaza, din cind in cind, viata noastra, a tuturor.