Sa nu uitam ca sint poeti mari, dar ermetici, ori vizionari ale caror fantasme creatoare s-au lovit ca de un zid de perceptia comuna, de gustul nu indeajuns de rafinat al contemporanilor. As schimba, prin urmare, perspectiva, inversind relatia de conditionare.
In loc de secventa „Tudor Arghezi este un scriitor important daca ii place lui X”, propun conditionarea care mi se pare corecta: „X este un critic bun daca ii place Arghezi”. Daca ii place Eminescu, daca ii place Caragiale… Deoarece criticul literar nu isi demonstreaza originalitatea trecind pe linga adevaratele proeminente artistice si inventind merite ce nu exista. A fi un critic bun inseamna a observa si a proba valoarea estetica. Restul e interpretare.
G. Calinescu a vorbit despre fenomenul arghezian. E dificil sa-l contrazicem. Mai intii ca Arghezi s-a impus cu aceeasi forta criticii si publicului mai larg, inca din perioada interbelica. El s-a inscris intr-o durata lunga a creatiei si aproape fiecare volum publicat constituie un nou si diferit episod din aventura imaginarului poetic. Cuvinte potrivite si Flori de mucigai, Carticica de seara si Hore sint tot atitea lumi artistice, bine potrivite in lumina proprie de catre un poet fecund si complex.
Al doilea motiv pentru care vorbim despre Arghezi ca despre un fenomen se leaga de formidabila lui complexitate lirica. De regula, poetii, chiar si cei mari, sint relativ monocorzi, ciupind la nesfirsit aceeasi struna, pentru a obtine melodia specifica, litania lor expresiva. Arghezi, dimpotriva, isi schimba poezia asa cum isi schimba pieile un sarpe, raminind, cu fiecare etapa, acelasi si totusi altul, un altul, si totusi acelasi.
A treia fateta a acestui extraordinar fenomen liric fiind reprezentata de felul intotdeauna neasteptat, insolit in care zvicnesc versurile argheziene. Daca scriitorul e poematic in romane, creind tablouri memorabile ce se insira numai formal pe un fir al intrigii, el este, asa zicind, prozastic si adesea prozaic in lirica. Folosind materialele cele mai umile, reuseste sa atinga sunetul pur al marii poezii. In fine, al patrulea motiv pentru care folosesc sintagma „fenomenul arghezian” intr-un mod aproape denotativ, cum as spune „fenomenul atmosferic” sau „fenomenul electric”, se leaga de imposibilitatea noastra de a-l fixa pe Arghezi.
Modernista si simbolista, traditionalista si avangardista, elegiaca si sarcastica, iute si apriga sau, dimpotriva, gingasa si plina de dulceata, lirica lui Tudor Arghezi debordeaza pe deasupra tuturor categoriilor. Pe cit de invidiat, pe atit de revendicat, poetul a fost tras intr-o parte si-n alta, pentru a-i legitima intr-un fel, cu fabuloasa lui creativitate, pe artistii mai putin daruiti care i-au fost contemporani.
Iata o sansa a autorilor – si a criticilor – lipsiti de geniu, dar nu si de luciditate: sa se agate bine de pelerina unui mare creator si sa se tina de ea cit mai strins, in timp ce acesta trece usor, parca in joaca, dintr-o epoca in alta.