1.
La orele de vârf, dimineața și seara, oamenii din trafic – pietoni, șoferi, bicicliști – se transformă.
Dacă nu chiar în brute, măcar în niște mașinării de produs înjurături și gesturi obscene. De sub ochelarii de soare care maschează ochii buhăiți de nesomn sau direct, față în față, se aruncă în toate direcțiile, singuri împotriva tuturor, o colecție incredibilă de vorbe ce denumesc organe și poziții sexuale, de cruci și dumnezei, de morți și de paștele mă-tii. Într-o zi m-am ales cu un deget mijlociu ridicat înspre mine de la un copil de grădiniță.
Cu ăia mari – domni la costum, gagici cu jeep, maneliști, corporatiști, camionagii, gunoieri, babe cu sacoșe –, cu frații și colegii mei de existență, ne blagoslovim ca cretinii, ne strâmbăm unii la alții ca niște maimuțe care au băut gaz. Numai cu un popă sau cu o măicuță nu m-am înjurat încă, deși am întâlnit în trafic.
2.
Văd în stradă un băiețel și o fetiță care se chinuie să se urce într-o mașină cu baterii. Sunt foarte mici, cel mult grupa mijlocie la grădiniță.
După ce se așază pe scaun, fetița chiuie de bucurie, în așteptarea călătoriei. Băiatul, la volan, pare extrem de preocupat de cum se conduce. Pare foarte responsabil.
Pornesc. Mașina pe baterii se mișcă îngrozitor de lent, ar fi depășit-o și un melc. Totuși, fetița chiuie de bucurie. După 4-5 metri, inevitabilul se produce: cu toată viteza aia de melc, băiatul deviază de la calea dreaptă și „izbește“ mașina de un gard.
3.
În capătul celălalt al unei străduțe cu sens unic apare o mașină a poliției venind înspre mine, încălcând legea. Dau cu spatele vreo zece metri – să fac, totuși, loc de trecere –, pregătindu-mă să-i bat obrazul șoferului. Când se apropie, îl văd pe polițai: pletos ca mine, îmbrăcat în geacă de piele, cu un zâmbet complice, cu palma ridicată gen: „High five, my nigga“. Mă gândesc că-i posibil nici să nu fi fost un polițai cool, ci doar un tip care furase mașina poliției.
4.
Îi povestesc lu’ tata cu entuziasm – ca atunci când mă întorceam de la cinema și îi povesteam pe nerăsuflate un film cu bătaie – cât de mișto e Dubrovnikul. Îi arăt și poze: „Uite clădirile, străzile, o cetate incredibilă!… S-a și turnat un serial celebru aici“. „Ia dă oleacă ’napoi“, îmi cere să revadă o poză. „Ăăă, da-i urât rău cu străzile alea înghesuite. Nu-mi place. Nici n-ai pe unde să mergi!“ Pentru el – și mă amuz, dar îl și invidiez pentru concepția asta – zonă turistică mișto, impresionantă, e atunci când exclamă din mersul mașinii: „Uailei, ce a plouat pe aici, ce oameni gospodari! Ia uite ce păpușoi frumoși au!“.
5.
În fine, povestea e așa: într-un blocaj total – în care nici un șofer, nici un pieton, nici un biciclist nu mai respecta nici o regulă, în care injuriile zburau ca pietrele, o bolovăneală de vorbe și gesturi –, a trecut frumos printre noi, pășind-dansând veselă pe zebră, de parcă noi nu am fi existat, o fetiță îmbrăcată în costum de balerină. Un înger, ai putea spune. De altfel – exceptându-l pe ăla de grădiniță, care mi-a arătat degetul mijlociu –, se știe, toți copiii sunt niște îngeri. Nu? Și-atunci am o mare dilemă: cum naiba din îngerii care am fost odată ieșim javrele astea de astăzi?