Ni se intimpla uneori, cind sintem la film si ne e prea lene sa ne ridicam si sa iesim, sau in autobuz (asta e mai rar si destul de periculos), cu telecomanda-n mina sau cu cartea in brate. Interesant e ca orice-am face, nu reusim sa dormim singuri, intotdeauna se afla cineva sub pat, dupa dulap sau dincolo de usa (poate sa fie si-o jucarie de plus, nu e nevoie sa ne sperie chiar in fiecare noapte cite-un monstru).
Ne-ntindem in pat cu o bucurie egoista si, dupa ce adormim, ne alungim din ce in ce mai mult, ne contorsionam straniu, ca si cum corpul nostru ar lua forma visului. Si daca a doua zi dimineata ne trezim odihniti, respirind iarasi cu forta, e doar pentru ca nu ne mai aducem aminte de razboaiele si de infringerile noastre nocturne. Somnul nu e intotdeauna secventa de timp eliberator care credem ca ni se cuvine.
Bruno, din Despre eroi si morminte, de Sabato, vorbeste despre starea noastra de adormire ca despre „o vremelnica periferie a mortii, tarimurile prevestitoare in care facem ucenicia marelui somn, biete zvonuri nedeslusite ale intunecoasei aventuri de pe urma, ciorne neclare ale misteriosului text final, cu infernul pregatitor al cosmarurilor”. Sintem oare in stare sa acceptam ca in fiecare noapte, cu fiecare somn, ne facem „ucenicia”, in asternutul nostru confortabil si parfumat? E prea mult pentru cineva care vrea doar sa se odihneasca si, eventual, sa viseze un pic, numai scenarii linistitoare si fermecate?
Sa-ntoarcem foaia lui Sabato si sa trecem mai departe, convinsi ca in somn nu ne poate face nimeni nici un rau, ascultind de invatatura zurlie a unuia dintre inteleptii din Asa grait-a…: „Nu-i lucru neinsemnat sa stii sa dormi: spre-a reusi, este nevoie sa stai treaz o zi intreaga”?