…și la cât mai multe filme bune în săli! Începem sezonul cu două recomandări. Prima e Neruda, un nou film semnat de talentatul chilian Pablo Larraín, după Jackie (pe ecranele noastre din ianuarie 2017).
„Dacă filmele mele au ceva în comun, atunci e ideea că oamenii sunt victimele circumstanțelor istoriei, că sunt obligați să reacționeze în moduri pe care nu le înțeleg“, spune Larraín într-un interviu, iar afirmația lui e utilă pentru cel care i-a văzut filmele (foarte diferite unul de altul) și care caută un fir roșu prin întreaga lui filmografie. E interesant de știut și că inițial acesta nu a vrut să facă Neruda și că l-a filmat aproximativ în același timp cu Jackie (Neruda fiind un proiect mai îndelungat, pentru care s-au strâns bani din cinci țări latino-americane). Cele două filme nu au nimic în comun în afară de regizor. Jackie era o construcție armonioasă și rafinată despre Jackie Kennedy care era surprinsă în momentul morții lui J.F.K. (filmul fiind, de fapt, un joc de oglinzi în care se reflectă laturile personalității ei), pe când Neruda e un biopic postmodern cu altfel de miză pentru cineastul pus în fața statuii poetului național chilian.
De fapt, analiza filmului ar trebui să grebleze nivelul metatextual, povestea crescând spre un fals film biografic despre cum a infuzat personalitatea lui Pablo Neruda mentalul țării în care a trăit (un film nerudian, spune Larraín). Filmul îl preia pe poet din anul 1948, când președintele Gabriel González Videla începe să persecute Partidul Comunist (care îl ajutase să câștige alegerile), și îl duce până în 1949, când Neruda (interpretat de Luis Gnecco) reușește să treacă Anzii în Argentina, după ce bifează mai multe locuințe secrete și luptă din greu cu imposibilitatea de a duce o viață de fugar. Trama e polițistă, deoarece Neruda e urmărit de un ofițer de poliție cu nume emblematic, Oscar Peluchonneau (peluche înseamnă pluș în franceză) și interpretat de mexicanul Gael García Bernal. Trebuie să treacă ceva timp până când, din toată această construcție foarte decupată și ritmată (pentru a da filmului textura unui poem), să deduci că, de fapt, nu Neruda e personajul central, ci polițistul, poetul fiind doar un personaj în ficțiunea acestuia. Sună interesant, dar filmul – deosebit vizual – nu-i dă spectatorului satisfacția de a se crede foarte deștept, mai ales că poate înțelege destul de repede despre ce e vorba. Fără îndoială că pentru Larraín a fost greu să ducă două proiecte grele în același timp (Jackie era și primul film făcut în Statele Unite) și, inevitabil, unul urma să aibă de suferit. Chiar dacă nu e la fel de pregnant ca Jackie, Neruda e de văzut, mai ales că din oferta de la cinematografe 80% e constituită din prostii.
Good Time
…e primul film al fraților Benny și Josh Safdie, doi tineri & talentați regizori independenți americani, care ajunge pe marile ecrane din România. A avut premiera mondială în Competiția Oficială a Festivalului de la Cannes 2017 și nu cred că o să se supere nimeni dacă o spun că fără o supervedetă de talia lui Robert Pattinson pe generic ar fi ajuns din nou într-o secțiune paralelă (cum s-a întâmplat anii trecuți cu alt film al celor doi frați).
Personal, mă așteptam ca Good Time să ia Premiul de regie. E adevărat că e un omagiu adus cinemaului american al anilor ’70, dar e un tur de forță executat cu multă siguranță printr-o zonă atât de des circulată cum sunt heist movie-urile. Frații Safdie scriu, de fapt, o poveste mai complexă decât odiseea a doi frați care dau greș în încercarea de a prăda o bancă din New York. Ei sunt interesați și de mecanismul psihologic al relației lor (unul e retardat, celălalt hiper-protector), și de tapiseria socială realistă a mediului în care trăiesc (un New York al oamenilor săraci), și de ritmul necesar unei pelicule de gen, și de referințele cinematografice de care filmul nu duce lipsă și pe care le sugerează cu mândrie (Dog Day Afternoon, de Sidney Lumet, fiind unul dintre ele). Robert Pattinson într-un rol aproape de compoziție provoacă o mare surpriză, după cum și Benny Safdie, în primul său rol din cinema, e memorabil. Până la urmă, filmul a luat la Cannes un premiu neoficial pentru muzica lui Oneohtrix Point Never, care impregnează povestea. Deci, un alt film de văzut.