Ca să trec de-un semafor, aștept vreo patru rânduri de roșu și verde. Prilej să văd lucruri care-mi scapă în mod obișnuit. De exemplu, o clădire în ruine, din zona industrială a orașului, în Baza 3. Probabil, în scurt timp, un viitor supermarket. Care-mi stârnește un flashback.
M-am dus cu tata „la servici’, să luăm salaru’“ împreună. Iar mie tare-mi plăcea asta. Ne-am trezit pe la vreo patru dimineața, am mers cu el pe jos cei opt kilometri până la gară. Timp în care am vorbit. Nu mai țin minte tot ce-am vorbit, doar că am râs la un moment dat, când am trecut prin dreptul unei case izolate din coada iazului, pe la jumătatea drumului:
— Ce mai dorm piticii! Dorm ne-ntorși! a zis tata.
— Și sforăie groh-groh! l-am completat eu.
Acolo locuia o familie de pitici legumicultori: mama și tata pitic, băiatul și fata pitic, care veneau uneori în sat cu o căruță trasă de un măgăruș, ca să vândă ardei și roșii. Cum să nu râzi când îți închipui cum dorm ne-ntorși piticii?
Am vorbit nu știu ce și în tren, nu-mi mai amintesc. De la serviciu țin minte așa: că tata a măturat bine-bine o cameră la etaj, într-un schelet de bloc, și că „tre să așteptăm mortaru’“. Apoi că cineva a urlat de jos: „A venit mortaruuuu’!“, iar tata mi-a zis să-mi găsesc singur de joacă o vreme, cât îl toarnă el „cu băieții“. Habar n-am ce-am găsit. Apoi am fost la masă „cu băieții“, undeva pe iarbă, la umbră, în spatele blocului. Iar „un băiat“ m-a întrebat:
— Ce vrei să te faci când o să fii mare?
Iar eu i-am răspuns:
— Fotbalist! Normal.
Și ei au râs, iar un alt „băiat“ a apucat o bucată de „hebel“ – tare-mi plăcea cum sună cuvântul „hebel“ – și m-a îndemnat să o arunc în aer și să dau cu capul în ea, dacă vreau să mă fac fotbalist. Iar eu am luat o cască de protecție, mi-am pus-o pe cap, am aruncat în sus bucata de „hebel“ și am deviat-o în cădere. Iar băieții nici măcar nu au râs, doar au rămas uluiți, mi-era destul de clar că nici unul nu se gândise la așa ceva. Iar „un băiat“ mai vârstnic a zis cu uimire:
— Nu degeaba se laudă tac-tu că ești deștept! Sigur o să ajungi fotbalist!
Pe urmă tata a mai muncit ceva la etaj, eu m-am mai jucat nu știu ce, nu știu cât. Apoi m-a luat de mână, am coborât la „bărăci“ și l-am căutat printre oameni pe „dom’ inginer“. Iar tata i-a spus:
— Dom’ inginer, îs cu copilu’. Am turnat mortar, am sclivisit scările – tare-mi plăcea și cum sună „a sclivisi“, deși n-am înțeles niciodată exact ce însemna asta – și ne ducem oleacă mai devreme, să luăm salaru’.
— Bine, măi, a zis dom’ inginer și m-a mângâiat pe cap. Duceți-vă, dar vezi că nu se mai dă salaru’ pe Copou, ci în Baza 3.
Și-am mers în Baza 3 cu tramvaiul. Și-am tot vorbit, dar nu țin minte ce. Și-am urcat la ultimul etaj, pe-un hol lung, lângă o ușă. Nu era nimeni. Tata a zis că nu-i sigur dacă are voie acolo cu mine, că nu știe cum e „cu salaru’ în Baza 3“. Mi-a arătat un geam deschis, m-a aburcat pe el, m-a trecut dincolo și mi-a spus că mai bine să aștept tăcut pe acoperișul clădirii, până vede el care-i treaba.
M-am plimbat pe acoperiș, m-am uitat atent la izolația din carton și mi-am lăsat degetele amprentă în mai multe pete de smoală. Apoi tata a apărut și el pe acoperiș și mi-a zis:
— Treaba-i bună!
— Da’ salaru’? l-am întrebat.
— Ni-l dau, nu-ți fă tu griji! Da’ tre să-l mai așteptăm, că e ocupată doamna contabilă – Irimia, parcă. Mă știu cu ea de când am lucrat la Doi Băieți.
Am așteptat nu știu cât, ne-am plimbat pe acoperiș, timp în care tata mi-a explicat cât de proastă e izolația, cum „o să ploaie“ prin ea la prima ploaie. Pe urmă a plecat și s-a întors în cadrul geamului cu un plic în mână. L-a rupt cu dinții, a numărat banii de două ori, cu degetul dat pe limbă, și a zis:
— Îs toți, nu ne-au tras în piept hoții ăștia. Doar i-am lăsat eu de-o ciocolată lu’ doamna contabilă, că e femeie de treabă și m-a luat în față, că-s cu tine… Hai să-i fituim!
Am coborât scările clădirii din Baza 3 – ruina pe al cărei acoperiș îmi lăsasem odată amprentele în pete de smoală – și-mi amintesc că atunci tare-mi mai plăcea cum sună „a fitui“.