Filmul What the fuck are you staring at!? al artistei Anetta Mona Chisa a fost lansat pe 20 iunie, la Cityplex Bucuresti, in cadrul proiectului "Spatiul Public Bucuresti A Public Art Bucharest 2007". Pelicula va rula atit la cinema, impreuna cu spoturile publicitare de dinaintea filmelor din program, cit si pe o serie de ecrane digitale din oras, timp de o luna.
What the fuck are you staring at!? a mai fost prezentat in alta parte?
Da, pentru ca e un film mai vechi, l-am facut in 2001, dupa ce am terminat studiul, a fost facut pentru o expozitie unde a fost comisionat, dar nu a fost prezentat in spatiul public, a fost intr-o galerie si era legat de spatiul institutional, era gindit mai mult in felul acesta. Acum l-am refacut dupa modelul filmului vechi, e un remake, cu intentia de a-l prezenta intr-un spatiu public, deci se schimba putin ideea intregului film, si sint curioasa ce reactii vor fi, pentru ca atunci era adresat unui public familiarizat cu arta contemporana, dar acum e o situatie mult mai speciala. Cu toate ca mie nu mi se pare ceva scandalos, ba chiar dimpotriva, mi se pare banal, e totusi diferit cind te adresezi unui public intimplator. Actrita care interpreteaza e o persoana foarte speciala; nu a terminat facultatea, e o actrita amatoare, acum face muzica, vioara, pentru ca o intereseaza muzica tiganeasca. Ce m-a interesat pe mine la ea e ca e tiganca, are un temperament care nu e asa de usor de gasit in Cehia sau Slovacia; e o persoana hotari-ta, energica, fara inhibitii si, desi nu stia engleza, a acceptat imediat rolul. De asta am apelat din nou la ea, si se vede ca e schimbata, la inceput era mai militanta dar si asta imi place, ca e un shift, initial era o rebela tinara, acum a devenit mai femeie si e cu totul altfel, mai putin aprinsa si mai flegmatica, s-a mai maturizat.
In Cehia sau in Slovacia ai avut genul acesta de interventie in spatiul public?
Am avut mai ales interventii pe billboarduri, cum a fost participarea in proiectul „Billboart Gallery Europe” (in care e implicata si Romania, Matei Bejenaru este unul dintre colaboratorii lor), si am mai fost intr-un proiect, „Turner Contemporary”, la Margate, UK. Dar nu pot spune ca am facut foarte multa arta in spatiul public. In foarte multe din lucrarile mele comentez institutiile de arta. M-a interesat intotdeauna cum este perceputa arta si ce asteapta publicul sa vada in galerii, in institutii, sa lucrez cu perceptia asta, s-o schimb, s-o surprind. Mi se pare cu mult mai greu sa faci azi arta pentru publicul larg.
Curatorii de la Skuptur Projecte Muenster de anul acesta spuneau acum citeva zile ca ceea ce realizeaza artistii pe care i-au invitat este sa creeze o realitate a lor, si nu sa fie niste simpli ilustratori sau comentatori ai unei situatii date. Cred ca astazi e un raport destul de dificil pe care artistii ar trebui sa-l mentina intre a-si crea propria realitate, fara sa devina totusi autisti, si a nu fi total dependenti de context.
Mai ales in situatia de fata, cind sintem deja autisti, pentru ca sintem dependenti de muzee, de valorile care sint deja afirmate, certificate. Trebuie sa relationam totul la tot ce exista deja in muzee, dar publicul nu stie totul, asa ca percepe diferit ceea ce facem, in sensul asta sintem autisti.
Poate de asta e cu atit mai interesant proiectul What the fuck are you staring at!?, care are calitatea ca este independent, poate fi desprins de galerie.
Eu nu sint foarte ermetica in lucrari, imi place totusi sa comunic cumva mesajul intr-un mod in care poate fi inteles direct, fara a avea un cod suplimentar de citire si doua foi A4 de text…
Lucrarea e foarte directa si foarte imediata.
Da, si de asta cred ca ar putea sa functioneze mult mai bine la un public mai larg.
Cind ai realizat-o prima data a venit dintr-o experienta personala?
E un fel de reflectie si asupra artei si asupra institutiei, o situatie care e creata pentru privitorul care trebuie sa se bazeze pe propriile definitii si pe propria abilitate de a-si raspunde unor intrebari si de a raspunde la provocarea pe care o face filmul.
Este un comentariu asupra unei relatii simbolice intre privitor si obiectul privirii, si nu neaparat intre privitor si o femeie in special.
Da, dar bineinteles ca femeia are un rol foarte important, pentru ca nu am ales-o intimplator. Este desigur si un comentariu asupra unui context inca patriarhal, chiar in institutia respectiva era un director conservator si dominant, si proiectul a avut o rezonanta de impact pentru ca era si o provocare personala. Si in general lucrez cu acest subiect, am abordat rolul femeii, mai ales in arta, e ceva foarte important pentru mine.
Seria de filme Dialectics of Subjection, din care partea a 4-a va fi prezentata ca o publicatie in cadrul seriei de carti de artisti „Colectia Public”, a inceput tot asa, din contextul artistic si institutional?
Mai putin din cel institutional, cit artistic in general, ca scena, pentru ca fiecare oras are o scena care e foarte mica, chiar in centre artistice foarte importante. Aceasta scena e conectata nu doar prin relatii profesionale, ci si personale; majoritatea se pretind profesionale, dar de fapt functioneaza pe relatii personale. Deci a fost si o reactie la lumea asta a artei, si primul film l-am facut la Bratislava, pe care o cunoastem foarte bine si unde toata lumea ne cunoaste. Fiecare proiect din seria asta e diferit de celelalte, primul e acesta, unde am facut un fel de perechi de barbati, unde puneam in balanta care e mai interesant, si in majoritatea cazurilor am ales rivali, i-am pus in situatii care erau si mai neplacute, s-au format mai multe feluri de relatii care s-au amestecat si au creat scandal. Bineinteles ca a fost foarte comentat proiectul…
V-ati facut multi dusmani?
Multi dusmani si citiva prieteni. Toata lumea era foarte curioasa, cu toate ca multi tind sa categorizeze lucrarile noastre drept frivole, dar pe toata lumea intereseaza foarte mult subiectul, s-a discutat, si fiecare a inceput sa-si faca propriile ierarhii dupa modelul respectiv. Cea care va fi acum publicata este putin diferita, pentru ca in majoritatea cazurilor am facut niste lucruri mai personale, si acum am vrut sa alegem niste barbati – politicieni foarte cunoscuti – care sint asa de departe ca nu putem comunica, nu avem nici un impact asupra lor, nici o putere, ei de fapt ne domina, si am vrut sa-i apropiem, sa-i umanizam, de aici si scenografia in care filmul se desfasoara, in pat, e mai intim. In relatie cu numele acestea care foarte rar sint asociate cu teme intime, a fost un fel de inversiune a rolurilor, pentru ca ei sint cei care ne domina si de data asta noi am spus ce am vrut despre ei.
Ai considera acest gen de lucrare drept o lucrare politica?
Eu cred ca este politica, dar nu imi place sa spun despre mine ca fac arta politica, poate ar fi mai adecvat sa spun ca fac arta intr-un mod politic, cum spune Hirschhorn.
Si oricum singura arta politica e cea angajata…
Exact, bineinteles ca e ceva politic acolo, dar n-as defini-o ca arta politica.
Proiectul de la Margate era legat de imigranti, de femeile din Europa de Est care lucreaza acolo?
Era un proiect pentru care trebuia sa lucram site-specific, si ce ne-a marcat acolo era numarul de fete din Europa de Est care lucrau au-pair, dar faceau si tot felul de alte lucruri, erau chelnerite etc. Am vrut sa facem o lucrare care era mai mult pentru emigranti, dar si pe localnici i-am atentionat ca exista lucrurile astea, pentru ca si ei privesc aceasta categorie in mod stereotipic.
Cind ai mers la Praga te-ai simtit emigrant sau nu era un context diferit?
M-am simtit straina, mai ales la inceput, dar cred ca situatia era putin diferita, contrastul nu e asa de mare, avind in vedere trecutul comun pe care-l avem cu Cehia si Slovacia, cred ca diferenta asta se vede mai mult pe relatia Est-Vest. Cit despre What the fuck are you staring at!?, nu stiu cum va fi reactia si nu stiu la ce sa ma astept in continuare, dar ceea ce mi-a mai placut mie este ca actrita, nevorbind engleza, are un accent puternic Est European, si implica intotdeauna si problema asta a Estului vs. Vest, si lucrarea poate fi interpretata in functie de context. Engleza poate fi un fel de pod de comunicare, pentru ca e un limbaj comun, cu toate ca sintem in aceeasi regiune si avem un trecut comun, comunicam totusi in engleza. Mie mi-a placut ca se simte Estul, nu stii exact de unde este accentul, dar cred ca e si un fel de politica in asociatia asta, si punctele de interpretare care se intersecteaza, faptul ca ea e o femeie tiganca, si in relatie cu Romania, cu felul in care romanii si romii sint vazuti, prejudecatile care exista in acest sens.
O retrospectiva fictiva
De cit timp lucrezi Lucia Tkacova?
Primul proiect l-am facut in anul 2000, dar n-am lucrat atunci prea intensiv. Ne-am intilnit intimplator, ne-am imprietenit, ea a facut graphic design si apoi si-a schimbat specialitatea si a inceput sa faca arta. Initial era inca model pentru lucrarile mele, si apoi am inceput sa comunicam mai mult, avem o relatie foarte buna, cu foarte mult umor, foarte intensiva, dupa care am inceput sa realizam si proiecte impreuna. Cooperarea asta s-a intensificat in ultimii 2-3 ani si facem mai mult proiecte impreuna decit solo. De exemplu, acum lucram la o expozitie comuna la Bratislava, un fel de retrospectiva a unei artiste din generatia anilor ‘70. E o retrospectiva fictiva, legata si de contextul ceh si slovac din care noi ne luam resursele, unde generatia de artisti conceptuali din anii ‘70 e foarte puternica, insa din ea fac parte foarte putine femei. La inceput au existat foarte multe femei care erau promitatoare ca artiste, dar apoi s-au casatorit cu unul dintre artistii respectivi si au incetat sa mai faca arta, au ramas in umbra lui sau l-au sprijinit pe el si nu au reusit sa treaca peste bariera asta. Noi am vrut sa ne intoarcem, sa alegem una dintre aceste artiste si sa-i recream cariera pe care nu a avut-o niciodata, sa fie o dezvoltare a artei ei din anii ‘70 pina azi.