Au urmat, pe linga o serie de show-uri TV fara rezultat, un comunicat dur al Clubului Roman de Presa si o recomandare riscanta a aceleiasi institutii: anume ca presa sa instituie un embargou, pentru o zi, cu privire la actiunile presedintelui. Spun o recomandare riscanta deoarece CRP-ul stia cu cine are de-a face: cu o presa dezbinata, in care concurenta a ajuns sa distruga, in numai citiva ani, „crezul” deontologic care ar fi trebuit sa fie liantul breslei. Iar rezultatul a fost pe masura riscului: doar citeva institutii, nici macar un procent de 10%, au marsat pe acea recomandare, astfel ca embargoul a fost de risul lumii – atit de palid incit n-a reusit sa aduca decit pierderi de rating institutiilor care s-au gindit sa-l sustina.
S-a dovedit, de fapt, ca presa nu mai e o „institutie” in sine (ca sa nu mai vorbim despre „a patra putere in stat”), ci se constituie dintr-o serie de grupuri cu interese divergente de cele mai multe ori. Lucru ce poate fi, de altfel, sesizat cu ochiul liber de o buna bucata de timp: deschizind ziarele la intimplare e aproape imposibil sa nu dai macar peste un jurnalist care il acuza pe alt jurnalist de toate relele posibile, de la modul in care si-a construit averea pina la vreun trecut colorat in rosu sau aprins de „idealuri” securistice. Ziarele isi trimit reciproc ironii de mai bun sau de mai prost gust, mass media apare ca un circ in ochii cititorilor si telespectatorilor, cumva dupa chipul si asemanarea politicienilor.
Intr-un alt comentariu din aceasta pagina, m-am intrebat cindva, usor paranoic, usor atins de teoria conspiratiei, de ce dosariada, care intre timp pare ca si-a dat obstescul sfirsit, a inceput in tromba cu deconspirarea unor jurnalisti. Raspunsul, pe care atunci doar il sugeram, pare a fi mai clar conturat acum. Si chiar daca el are aceeasi coloratura de teorie a conspiratiei, nu pot sa nu observ ca demonizarea unor jurnalisti (fata de cititori, dar si – sau mai ales si – in fata colegilor de breasla) i-a folosit din plin presedintelui Basescu. Atit de mult incit, desi oamenii citesc ziarele, prefera sa nu le mai creada, asa cum se intimpla odinioara. Atit de mult incit presedintele a ajuns sa fie incurajat de majoritatea cititorilor cind comite o tilharie fata de o jurnalista si o numeste „tiganca imputita”. Atit de mult incit acelasi presedinte Basescu a ajuns sa-si permita sa-i priveasca cu profund dispret pe jurnalistii care se inghesuie sa-l filmeze „in timpul sau liber” si sa le arunce, printre dinti, un scirbit: „Ba, da’ ce nesimtiti sinteti!”.
Probabil mecanismele acestei stari in care se afla acum presa romaneasca vor ajunge sa fie studiate, peste multi ani, in scolile de jurnalism. Pina atunci insa sa observam ca, pentru prima data de la revolutie, se contureaza in Romania o situatie destul de ingrijoratoare: in timp ce un partid, PD-ul, pare a se gonfla constant, dupa viitoarele alegeri e posibil sa avem cea mai slaba opozitie politica de dupa 1992. Daca insa in perioada 1990-1992 aveam o opozitie slaba in Parlament, pe atunci presa cu adevarat independenta avea credibilitate si suficienta forta pentru a construi o opozitie veritabila in afara Parlamentului, avind in spate o societate civila in formare care, aflata in plina radicalizare, isi facea simtita din plin vocea. Acum insa, presa care se opune presedintelui si partidului sau e ridiculizata, complet decredibilizata. Cum nici societatea civila nu mai are energiile de odinioara, ba chiar cei care vorbesc in numele intelectualilor prefera intilniri secrete in case de protocol cu Traian Basescu, nu prea vad ce „greutati” vor avea de intimpinat presedintele si partidul inconjurator sa puna in curind mina pe puterea reala. Adica pe acea putere de care, uneori, in clipele noastre de luciditate, ni s-ar putea face frica.