Fanii lui Emir Kusturica trebuie că se bucură. Cel mai nou film al său, Pe Calea Lactee, are toate ingredientele omletei cu care cineastul sârb și-a obișnuit publicul în mai bine de 30 de ani. Rețeta e atât de previzibilă, încât ai senzația că ai mai mâncat omleta asta, chiar dacă era fără Monica Bellucci pe post de Ma(d)lenă balcanică.
Povestea de dragoste de pe fundalul unui război metaforic (fără aluzii la vreo vinovăție a sârbilor) e împănată cu tot suprarealismul kusturician obișnuit, dar care parcă mai eliberat de opreliști ca oricând. Lumea lui Kusturica e un fel de arcă a lui Noe în care oamenii și celelalte viețuitoare sunt în părți egale, unde gâștele se împiedică la sol în picioarele soldaților, iar ulii se ciocnesc în aer de elicoptere. Unde se trage cu pistolul pe masă la nuntă și se cântă la înmormântare. O lume care nu s-a schimbat deloc în 25 de ani, deși totul în jur (inclusiv cinemaul) a evoluat.
Ciocnirii regnurilor i se datorează într-un fel și introducerea actriței italiene în ecuație. Clar, Monica Bellucci vine din alt film, din altă paradigmă, dar frumusețea ei calmă reușește să se integreze în poveste și în scenografia kitsch a filmului. Bellucci (nu Kusturica pe post de lăptar călare pe-un măgar) e cea care ține filmul la un loc, ancorându-l într-o zonă de feminitate coaptă și dând un fel de sens glagoriei stilistice (și nu numai). Pentru ea merită văzut filmul.
Febra lalelelor
…merită văzut doar pentru imagine, scenografie și costume. Nu vă luați după trailerul care promite o poveste pe cât de rafinată, pe atât de pasională. Proiectul lui Justin Chadwick a fost filmat în 2014 și a trecut printr-o postproducție laborioasă. De ce a tot fost amânată premiera veți înțelege în sală. Principalul vinovat de eșec e tocmai apreciatul dramaturg Tom Stoppard, care a scris scenariul plecând de la romanul ononim al lui Deborah Moggach.
Stoppard scrisese un scenariu glorios la Shakespeare in Love (de John Madden, 1998), împreună cu Marc Norman, dar pe acesta parcă l-a scris pe repede-înainte, preferând să păstreze câteva jaloane ale poveștii și fără să-i dea posibilitate să evolueze, iar personajelor să umple timpul cu propria lor respirație.
Totul promitea un film mai mult decât onorabil: un grup de actori cunoscuți și carismatici (dar deveniți între timp typecasted), în frunte cu Alicia Vikander și Christoph Waltz, un scenarist oscarizat, un director de imagine (Eigil Bryld) capabil să dea fiecărui cadru textura unei picturi flamande (mai ales că există un pictor în poveste), echipe de scenografie și costume la înălțimea celor deja pomeniți, astfel încât fiecare cadru să aibă picturalitate și corporalitate, să pară de-acolo, din Amsterdamul secolului al XVII-lea. Când colo, filmul se ofilește sub ochii tăi și sucombă cu mult înainte de final. Iertare, m-am plictisit atât de rău încât abia pot scrie.