De multe decenii un pianist român nu a stârnit în lumea occidentală un asemenea uragan mediatic ca Dana Ciocârlie și integrala muzicii pentru pian solo de Robert Schumann pe care a înregistrat-o live pentru casa de discuri La Dolce Volta pe 13 CD-uri și a lansat-o cu o săptămână în urmă. Choc de la musique pentru revista de specialitate „Classica“ și un articol în exergă, invitată specială la talk-show-urile lui Alain Duault la Radio Classique sau, timp de o săptămână, în Les Grands Entretiens, pe France Musique, remarcată de Radio France International și de numeroși critici, pianista și integrala ei fac zilele acestea corp comun, stârnind o admirație unanimă. Un motiv în plus de a o intervieva și pentru „Suplimentul de cultură“.
Exegeții schumanieni sunt în general de acord că opera sa esențială pentru pian este circumscrisă aproximativ deceniului ce a precedat căsătoria sa cu Clara Wieck, anilor 1829-1840, opusurile ulterioare, cu excepția câtorva, între care Piesele fantezie, op. 111, din 1848-49 și Scenele de pădure, op. 82 din 1851, fiind pentru Jean-Pierre Bartoli „mai puțin ambițioase și mai puțin orchestrale“. Un alt muzicolog, Max Harrison, comentator și el al ediției Schumann a lui Claudio Arrau, în șapte CD-uri, vorbea chiar de „o banalitate apăsătoare“ pentru restul pieselor de după 1840. Care este pentru dumneavoastră, Dana Ciocârlie, interesul acestei integralei în 13 discuri, cum ați conceput-o?
Interesul este în primul rând personal. Este un proiect al meu, drag de 20 de ani încoace, de cum am terminat Conservatorul la București. Am avut ambiția de a fi în compania unui compozitor important pentru pian, care să mă ghideze, să mă lumineze în întreaga mea viață de interpret, deoarece, dacă nu am talent de compozitor, am o mare dorință, o febră de a fi creativă. Pentru mine, creația nu se poate exprima decât în public și prin intermediul operelor unor mari compozitori.
În cazul lui Schumann, m-am simțit ca la mine acasă de la primele lucrări pe care le-am cântat; ca și cum un alter ego ar exprima în mod natural, în limbaj muzical, tot ceea ce simt și ce nu pot exprima altfel. Este un soi de ghid și în același timp supapă de eliberare a lucrurilor care mocnesc în interior. La un moment dat mi-am dat seama că acest proiect se poate materializa în viața reală sub forma unor concerte, ceea ce și îmi place cel mai mult: să cânt în public.
La un moment dat a apărut o casă de discuri care s-a arătat interesată să înregistreze aceste concerte. Nu m-am gândit, deci, la modul istoric sau de patrimoniu al muzicii, la ce pot aduce în plus față de ceea ce au realizat deja marii interpreți ai trecutului, ci pur și simplu să-mi împlinesc un vis; iar cum viața a decis pentru mine anumite repere care au fost benefice, totul a decurs într-un mod foarte firesc, fără efort.
Schumann este un compozitor de o mare spontaneitate, plin de un temperament aproape fără limite. Faptul că publicul este prezent nu poate să fie decât un mare ajutor pentru interpret, pentru că pe scenă nu suntem numai cu muzica, simțim și energiile din jur. Or, pentru mine, energia oamenilor este mult mai importantă decât a microfonului [în studio]. De aceea mi s-a părut important să pot cânta în public. Faptul de a pătrunde cât mai profund și mai întreg în universul unui compozitor mi s-a părut asemenea unei construcții de viață, care m-a ajutat să mă cunosc mai bine, într-un mod aș spune socratic. Îmi pare bine că cei care m-au ascultat par entuziaști și bucuroși de rezultat. Proiectul, însă, l-am făcut cu adevărat pentru mine însămi.
Treisprezece CD-uri, peste 13 ore de muzică. Specialiștii se vor grăbi să compare piesele cele mai cunoscute cu interpretările altor mari pianiști. Pentru simplii melomani, ce v-a făcut cea mai mare plăcere să cântați și ce i-ați îndemna să aleagă să asculte mai întâi dintre piesele mai necunoscute ale integralei?
Aș începe prin piesa poate cea mai necunoscută, Studiile (Exerciții) pe o temă de Beethoven. Este o temă din Simfonia a 7-a, celebra parte a doua. Schumann, fiind foarte tânăr prin anii 1828-29, a realizat mai multe variațiuni – un fel de prefigurare a Studiilor simfonice – fără să le dea o anumită formă editorială, rămânând ca un fel de laborator de încercări pianistice și intelectuale. Pe unele le-a utilizat în alte piese, ca Albumblätter sau Studiile simfonice, în timp ce altele au rămas în manuscris. Aceste variațiuni au fost redescoperite acum 40 de ani și editate de Henle sub o formă aleatorie. Dacă un interpret le cântă într-o formă coerentă, constituie o piesă extraordinară, plină de virtuozitate. Iar ultimele piese care aduc într-un fel cu variațiunile postume ale Studiilor simfonice au o atmosferă pur și simplu de Odiseea spațială, te transportă aproape într-o lume intersiderală. Le-aș recomanda unui meloman care vrea să-l descopere pe Schumann.
Există de asemenea o mulțime de piese zise mitice în muzica lui Schumann, dar foarte rar cântate, ca de exemplu Humoreska, op. 20, care este o semnătură a lui Schumann, cuvântul Humor în sensul lui german este una din noțiunile lui capitale, atât ca schimbare de umori, de stări de suflet, cât și ca umor hazliu; dublul sens este absolut revelator în op. 20. De asemenea, Novelletes, op. 21, opt novelete, un ciclu dintre cele mai grele, cele mai lungi, cam 50 de minute. Sunt foarte rar cântate și extraordinare, fiecare noveletă este un fel de mini-carnaval, plin de savoare, de ritmuri, de culori, de dans, o muzică plină de energie. Și Gesänge der Frühe (Cântecele zorilor) sunt destul de rar cântate, deoarece sunt considerate o operă cu Schumann aproape de azilul psihiatric. Dacă ne gândim, însă, că Schumann a fost un soi de precursor al unei psihanalize muzicale, aceste piese sunt absolut extraordinare. Și le-aș recomanda, de asemenea.
Casele de discuri, din câte știu, sunt extrem de reticente astăzi față de orice proiect de amploare, de genul celui pe care l-ați realizat. Cum s-a desfășurat colaborarea cu La Dolce Volta?
În tot acest proiect am avut un mare noroc, zânele cele bune au fost prezente de la început. Tocmai faptul că aceste înregistrări au fost în concert a ajutat casa de discuri să aibă cheltuieli mai puține. Este mult mai economic de a înregistra așa decât costul a trei sau patru zile de studio pentru un singur disc. Au fost un mare ajutor și gestul Ambasadei României la Paris, care a pus grozava Sală bizantină la dispoziție, și pianele Yamaha, care scoseseră cu foarte puțin timp înainte de începutul înregistrărilor acel nou Yamaha CFX, ultimul lor pian de concert, care este în întregime manufacturat. Pianul cred că fusese lansat în 2010, iar înregistrările au început în 2012. De la început, cei de la Yamaha s-au ocupat de absolut tot ce era pian, acordaj, transport. Toate acestea au constituit argumente interesante pentru casa de discuri.
La un moment dat, La Dolce Volta se întrebase dacă nu ar fi bine să scoatem discurile în ordinea înregistrărilor. Până la urmă, au optat pentru o lansare a integralei în bloc, să-i spunem monumentală, ceea ce s-a întâmplat acum o săptămână [la 23 septembrie; n.n.]. Ei mi-au dat carte blanche, cum se spune în Franța, să fac fiecare disc așa cum o simțeam eu necesar. Am optat nu pentru o înregistrare după criterii cronologice sau tematice. Și aceasta fiindcă există anumite cerințe de ordin practic. Pe un disc este greu să intre în 77 de minute de muzică absolut toate piesele, dacă ar fi selectate cronologic. Fiecare disc este ca un program de concert și am încercat să fie cât mai aproape de programele de concert inițiale, care au fost imaginate ca un meniu pentru gurmanzi. Adică, începi cu un antreu, care a fost de multe ori o descoperire, ori o piesă mai ușor de ascultat, mai cunoscută, dar nu foarte lungă, de genul Papillons, Variațiunile Abegg sau piesele op. 32, care sunt foarte lejere, într-un stil aproape de sonatele de Scarlatti. După care în fiecare concert a existat o piesă de rezistență, una din marile piese de Schumann, cunoscute de toată lumea, ca Fantezia, Kreisleriana, cele trei Sonate, Carnaval. Ele au constituit nucleul concertelor și, deci, al discurilor. La sfârșit [am pus] piese ori mai strălucitoare, de virtuozitate, precum Toccatta de exemplu, ori piese asimilate bisurilor, ca Arabeske sau Scènes d’enfants, deci piese mai ușoare. Asta a fost logica și casa de discuri a fost complet de acord.
Continuarea interviului, în ediția următoare