Dacă aș avea puțină minte aș investi într-o pereche trainică de bocanci ca să-mi feresc tălpile de bășici mărunte și bătături fierbinți. Dacă aș avea puțină minte aș investi într-o haină de ploaie îndeajuns de lungă încât să-mi cruț picioarele de umezeală și îngheț. Dacă aș avea puțină minte aș face rost de o pălărie cu boruri largi care să mă țină la umbră de soare și ninsori asemenea. Dacă aș avea un dram de luciditate aș investi într-un ceas deșteptător care să mă trezească din reveria iluziilor cotidiene care-mi hrănesc mintea și la schimb halesc bucăți întregi din trupul meu. Dar nu am. Așa că merg mai departe.
L-am cunoscut pe Vivek în urmă cu un an, când tocmai poposeam ca o margaretă într-o comunitate experimentală din sudul Indiei. Știam doar că el mă va ajuta să mă instalez comod într-o cameră albă cu trei ferestre largi din mijlocul junglei unde aveam să rămân un întreg an, departe de orașe, civilizație și logica lucrurilor așa cum învățasem demult acasă. Ne-am împrietenit după multe protocoale dictate de generoasa cultură a politeții și a formalităților indiene, după ce am trecut de la amabilități cordiale la schimburi imperceptibile de intimitate și camaraderie.
Când m-am săturat de luat hârtoape pe bătrânul moped cu care mă deplasam de ici colo, Vivek m-a dus până în primul oraș de lângă idilicul nostru sat, Auroville, în căutarea celui mai puternic și mai jos chopper, un Bajaj Avenger 150 cc albastru cromat. După ce s-a mai diluat traficul, la vreo 15 km de sat l-am preluat în forță, cu toată încrederea începătorului entuziast. Poți să o faci. Dă-i drumul! mi-a spus solemn Vivek. Am putut s-o fac până la primul contact cu aleile nisipoase din sat, într-o zi pe când îmi etalam vădit ostentativ abilitățile de motociclistă neînfricată, în fustă lungă și fără cască, fix într-o curbă plină ochi de mașini, biciclete și șoferi fără grija oglinzilor retrovizoare. Rezultatul: un genunchi zdrelit, o contuzie minoră și un ego nimicit.
La ghicitorii în frunze de palmier de pe lângă Chidambaram, unul dintre cele mai importante temple shivaste din India, tot cu Vivek am ajuns. Cititorul era încă ocupat cu alți clienți devotați care veniseră de la mare distanță pentru a afla cât mai au de trăit, ce profesie vor avea copii lor nenăscuți, ce trebuie să ocolească și cum să scape de biciul usturător al karmei neiertătoare. Ni s-a comandat telefonic un traducător, întrucât criptologia trecutului, prezentului și viitorului era exclusiv deznodată în dialectul local. Un moșuleț anemic, aproape invizibil de slab sub dhoti-ul alb și prăfuit, apăru pe o motocicletă la fel de bătrână și sforăitoare ca el. Vocea-i energică și accentul britanic erau în completă disonanță cu aparențele moșului, cu coliba cititorului, cu mobila lucioasă și greoaie din interior, cu faxul de sub statuia lui Shiva și fotografiile alb-negru ale maeștrilor care răspândiseră știința ghicitului în frunze de palmier în localitatea cu pricina. Distopia zilelor noastre în plină glorie. Trei ore mai târziu am plecat fiecare cu câte un dosărel sub braț și o înregistrare audio conținând aproximativ toate tainele vieților noastre: eu voi avea vreo doi copii, sănătoasă tun și o carieră strălucită în domeniul activităților umanitare, iar pe Vivek urma să-l pălească norocul după ce va accepta propunerea familiei sale de a se însura cu o anume indiancă din aceeași castă din nordul țării.
Aerul condiționat apare și dispare după bunul lui plac
Zis și făcut: mesajul oficial de confirmare a logodnei a fost trimis, iar noi ne-am apucat de planificat un roadtrip serios prin deșertul Rajasthanului, alături de un alai de nuntă colorat. Practic era vorba despre o petrecere a burlacilor extinsă pe vreo două săptămâni, timp în care urma să conducem un minivan pe traseul Triunghiului de Aur – Delhi, Agra, Jaipur, apoi în orașul curcubeu Pushkar, pe la templul șobolanilor din Bikaner și în cele din urmă în satul lui Vivek din Uttar Pradesh – Jarha Kalan.
După vreo două luni de pregătire am renunțat la ideea minivanului, formalitățile de cumpărare fiind mult prea stufoase pentru spiritele noastre ludice și grav afectate de tărăgănare și de auto-indulgență. În cele din urmă am închiriat un jeep, iar echipajul mirelui avea să fie format dintr-un neamț care locuia de peste 30 de ani în India, un prieten din Romania complet neinițiat în teoria și practica indiană și inițiatorii proiectului, eu și Vivek.
Astfel, după o rezonabilă muncă de sincronizare a zborurilor din sudul Indiei și România în New Delhi, ne-am pomenit cu o zi înainte de plecare cu placidul mesaj pe telefon: Ne pare rău, dar mașina închiriată de dvs. în datele x-y nu mai este disponibilă din motive tehnice. Ne cerem scuze pentru problemele cauzate, returnarea banilor se va face în trei săptămâni începând de astăzi, o zi bună în continuare! Șoc și groază. Poftim? Glumiți? Nu glumeau deloc băieții de la relațiile cu publicul, iar după jumate de zi plină de promisiuni de răzbunare și răsplătire, crimă și pedeapsă, am reușit să rezervăm o altă mașină. Mai mică, mai proastă, la același preț. Vă rugăm introduceți datele cardului. Cuuuuum? Tocmai am plătit o dată, aceeași sumă, nu se poate, nu vrem să… Nici o șansă. Plătim, înghițim în sec și ne stoarcem cămeșile de transpirație. E în regulă, călătoria nici nu a început.
A doua zi ne îmbarcăm voioși în mica Hyundai albă, burdușim în portbagaj trei rucsaci, două valize și o sacoșă de rafie cu care Ingo a călătorit elegant din Germania în Auroville și acum înspre satul lui Vivek, plin de șarm și nonșalanță. Bogdan e la volan, face glume, zâmbește la vaci și ricșari, schimbă playlist-urile ca pe femei, Vivek traduce indicatoarele din hindi, eu le comunic ruta de ieșire din orașe de pe GPS și Ingo ne povestește despre pățaniile din închisoarea din Hamburg unde a stat vreo nouă luni în tinerețe, pentru un minor trafic de hașiș. Toate bune și frumoase până ce de sub capotă întrezărim un discret nor de fum, iar indicatorul de temperatură a motorului se înroșise amenințător de tare. După vreo 5 litri de apă vărsați în circuitul de răcire, căutam un restaurant la margine de drum pentru pauza obligatorie de masala chai. Două ore mai târziu suntem iar pe drum. Dar din 50 în 50 km motorul răgușește, e însetat și ne coace la foc încins. Aerul condiționat apare și dispare după bunul lui plac, afară sunt 40+ grade, mințile ni se dilată și răbdarea se scurge ușor-ușor printre degete. Ne certăm, ne împăcăm, râdem, glumim și mergem mai departe. Cel puțin ei. Eu m-am oprit în mijlocul templului Karni Mata din Bikaner, unde sute de șobolani colcăiau într-o mișcare browniană care mă amețea în aceeași măsură în care mă îngrozea. Vivek mă ține de mână și mă încurajează să mai fac un pas, dar cu fiecare dâră maronie care îmi pătrunde câmpul vizual, picioarele refuză să mai înainteze și mă pironesc în mijlocul mulțimii devotate care împinge tot amalgamul om-șobolan mai sus și mai sus. Inspir-expir, dar pe asta tot nu pot s-o fac. Regruparea și de la capăt. Pornim mai departe. Până la logodnă au mai rămas trei zile. Vivek mă ia de mână și nu mai zâmbește. Se întunecă afară și nu pot să-i zic: poți să o faci, dă-i drumul.