Fără îndoială, David Gilmour are talentul formidabil de-a scoate bani exploatând idei aparent geniale. Are darul de-a mirosi ce vrea publicul și generozitatea de a-i oferi exact ce poftește, cu ajutorul câtorva muzicieni aproape necunoscuți, cărora prezența pe scenă alături de bonomul chitarist le conferă statut de vedetă.
El este motivul pentru care Pink Floyd n-a rămas formația legendară care a dat muzicii rock discuri inovatoare, ci a sfârșit în pastișarea propriei maniere (vezi Endless River). Tot lui Gilmour trebuie să-i mulțumim că piesele Pink Floyd s-au auzit în ultimii ani cântate când de el, când de Roger Waters, când de cei angajați să le suplinească efortul. Într-un fel, ceea ce a reușit Gilmour să facă din muzica asta formidabilă se cheamă universalizare, chiar clasicizare. Să aduni instrumentiști atât de diferiți ca proveniență, educație, stil – și să-i faci să cânte muzica Pink Floyd! Este o performanță de aplaudat, iar Gilmour merită toată stima noastră, ba chiar și mândria că-i suntem contemporani! Sigur, nici Waters n-a rămas mai prejos, el construindu-și propriul Zid, dinaintea căruia plânge aproape singur (vezi filmul din 2015).
Incitat, pesemne, că fostul său coechipier are o nouă viziune despre traumatizanta zidire, Gilmour a dat un răspuns maiestuos prin concertele de la Pompeii, 2016. La Pompeii, știe tot pinkfloydianul, de nu chiar tot rockerul din lume, s-a filmat în 1971 cel mai straniu și vizionar spectacol rock, care a dat tonul altora asemenea. Niciunul n-a atins faima, nici n-a căpătat aura mistico-magică, intactă după atâtea decenii, a primului. Amfiteatrul din Pompeii este de multă vreme un fel de biserică pentru „adevărații“ fani Pink Floyd. Majoritatea îl vizitează numai pentru a se așeza pe locul unde a stat David Gilmour și a scărmănat chitara electrică, după cum se vede în secvența de neuitat, reprodusă în milioane de exemplare. Informația o dă norocosul localnic de acum, unul dintre copiii care atunci au stat pe creasta ruinelor în toate cele trei zile cât a durat filmarea. Faima căpătată de localitatea italiană e tributară și concertului regizat de Adrian Maben, invitat și filmat la eveniment, ca element documentar. Gilmour n-a scăpat fără titlul de cetățean de onoare al urbei. (I-or fi atribuit și-un pogon de pământ, ca pe la noi?)
Lăsând la o parte glumele și ironiile, trebuie spus că noua apariție video și discografică Live at Pompeii (2017, David Gilmour Music Ltd./Sony/Columbia Records) întrunește toate calitățile unui eveniment fastuos. Setul complet conține două Blu-Ray-uri, două DVD-uri, două CD-uri și patru LP vinil. Nu-i un cadou chiar atât de scump încât fanii Gilmour să nu și-l permită.
Ceilalți, „watersiștii“, se pot mulțumi doar cu ediția pe un singur Blu-Ray, ca să admire punerea în… arenă! Este, probabil, unicul lucru meritoriu în toată afacerea asta și beneficiază de-o intensă proclamare: Gilmour concertează acolo unde de aproape două mii de ani nu s-au mai ținut spectacole.
Ce uită a preciza textul reclamei e că spectatorii de acum nu au stat, ca vechii romani, în tribune (acestea sunt încă acoperite de cenușă vulcanică), ci în ovalul gladiatorilor. Nefirescul opțiunii nu pare a deranja pe nimeni. Luminile de laser, efectele pirotehnice, filmările în 4K nu pot ascunde găselnița asta, bănoasă, ce-i drept. În context, ar fi de văzut filmările din celelalte locuri antice, unde Gilmour & comp. au fixat aparițiile turneului de acum doi ani. La Pompeii, cu asemenea echipament high-tech, spectacolul ar fi avut o grandoare nemaipomenită tocmai în absența publicului. Nu-mi vine să cred că lui Gilmour i-au lipsit banii ca să-și permită asemenea distracție…
Dar Gilmour privește mereu înainte, cum spune. Îl vom admira și noi la fel: înainte. Dinspre trecut.