The Square/ Pătratul e al patrulea film al suedezului Ruben Östlund care a avut premiera la Cannes și primul selecționat în Competiția Oficială, unde a luat în acest an la Palme d’or. După cum am scris la vremea respectivă, în acest an selecția a fost foarte eteroclită și nu a existat un film care să strângă aprecierile unanime ale presei de specialitate. Totuși, The Square era de departe alegerea cea mai bună pe care o putea face juriul prezidat de Pedro Almodóvar.
După disoluția unei familii din Force majeure (2014), film distins cu Premiul Juriului în secțiunea Un Certain Regard a Festivalului de la Cannes (distribuit în 70 de țări și nominalizat la Globul de Aur pentru film străin), Östlund extinde tema încrederii la un cadru mai larg, plasând povestea într-un muzeu de artă contemporană și împachetând-o într-o formă elegantă și neliniștitoare. Filmul pleacă de la un proiect artistic pe care cineastul l-a realizat în 2014. Intitulat The Square, acesta consta dintr-un pătrat înăuntrul căruia oricine intra și cerea ajutor trebuia să-l primească de la trecători. Proiectul apare și în film, iar deviza lui („Pătratul e un sanctuar al încrederii. Înăuntrul lui toți avem aceleași drepturi și aceleași obligații“) e repetată de mai multe ori. Eroul poveștii, curatorul unui muzeu de artă contemporană, își vede pusă la încercare propria-i încredere în oameni în decursul unui șir de întâmplări care pleacă de la un jaf a cărui victimă e când, aparent, i se cere să apere o femeie agresată pe stradă.
„Ecuația în care cred e foarte simplă: încrederea pe care o arătăm celorlalți ni se întoarce“, spune regizorul în notele de producție ale filmului. Asta a confirmat și când a discutat prin Skype cu publicul de la CinemaPro la finalul proiecției din prima zi a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest. Suedezul a vorbit despre the bystander effect sau bystander apathy (efectul celui care stă pe margine sau apatia celui care stă pe margine) care, spun psihologii, face ca într-un grup de oameni responsabilitatea să se împartă. Cu cât sunt mai mulți oameni în grup, cu atât mai puțină responsabilitate va resimți fiecare în parte. Filmul e construit din scene al căror echilibru e aproape în permanență sabotat de elemente neprevăzute. Un bebeluș care plânge într-o ședință unde echipa de marketing a muzeului se întâlnește cu o echipă de PR pentru a discuta lansarea proiectului The Square, un moment festiv în holul muzeului dat peste cap de chef-ul care începe să strige la publicul nerăbdător să mănânce, un dialog cu un cunoscut artist întrerupt de un spectator cu sindrom Tourette care strigă lucruri porcoase – acestea nu sunt doar exemple ale lipsei de comunicare reală dintre oameni sau ale caracterului spontan și imprevizibil al vieții, ci și mici momente care ar putea funcționa singure într-un muzeu de artă contemporană. Filmul e construit pe dialogul acesta permanent dintre viață și artă, ramele aproape fiecărei scene făcându-l să devină tot mai bogat de la o vizionare la alta.
Sau instalația constând dintr-un maldăr de scaune și un fond sonor de scaune prăvălindu-se, care deranjează discuția intimă dintre curator și jurnalista cu care a petrecut noaptea și care vine să verifice dacă a fost doar o one night stand. Scena are o dinamică fluidă, dovedindu-se că jurnalista e încărcată de prejudecăți și de temeri pe care le proiectează asupra lui Christian. Unele scene au un umor caustic, de pildă postludiul partidei de sex dintre cei doi când fiecare încearcă să ia în posesie prezervativul și se ambiționează să aibă ultimul cuvânt (indiciu nu al unei relații de putere, cât al neîncrederii reciproce).
Oricând se poate întâmpla orice
Curând umorul se îngroașă, iar curatorul va trebui să înfrunte unul dintre efectele răzbunării sale – un copil pe care l-a acuzat de hoție vine să-și revendice nevinovăția și insistă să i se ceară scuze pentru că părinții nu-l mai lasă la fotbal. Pentru Östlund, muzeul de artă contemporană, cu angajații și donatorii lui eleganți, e metafora clară a turnului de fildeș, a unei clase sociale favorizate, despărțite de pătura săracă nu printr-o falie, ci printr-un tunel interminabil pe care Christian (curatorul) îl parcurge pentru a-și revendica propria dreptate (împreună cu portofelul și telefonul mobil). Cealaltă lume e reprezentată de cerșetorii care stau cu mâna întinsă în fața marilor magazine sau care dorm înveliți în saci de plastic. Dialogul dintre lumi pare blocat, deși Christian parcurge un proces la capătul căruia pare să existe remușcare și înțelegere. Östlund nu ține să impună o grilă de interpretare a realității. Povestea curge atât de imprevizibil și de asimetric, încât oricând se poate întâmpla orice – de pildă, ca jurnalista americană să locuiască în casă cu o maimuță care desenează sau ca eroul să nu aibă reacțiile logice pe care ne-am aștepta să le aibă un personaj dintr-un film realist.
Personajele nu sunt tipologii. Christian nu e nici pozitiv, nici negativ, ci un om care încearcă să trăiască OK (se ocupă de copii, conduce o mașină ecologică, ia de mâncare cerșetorilor), dar care greșește într-un moment când crede că dreptatea e de partea lui.
Spre deosebire de celelalte filme date ca favorite pentru la Palme d’or în acest an, Loveless de Andrei Zviaghințev sau 120 battements par minute de Robin Campillo, The Square vine cu multe rame concentrice și mișcătoare. Ar trebui văzut la pachet cu Ouăle lui Tarzan, documentarul lui Alexandru Solomon, amândouă chestionând limitele umanității.