„Criza adolescenței“ s-a numit secțiunea principală a celei de-a V-a ediții a Fest(in) pe bulevard, organizat de Teatrul Nottara între 7 și 18 octombrie, alături de „Premiere“, „Bulevardul comediei“, „Text sau pretext“, „Invitați speciali“, „Evenimente“, alte secțiuni care au configurat un program divers și intens.
„Mereu am avut grijă, preciza teatrologul Marinela Țepuș, directorul Teatrului Nottara, ca secțiunile principale să vină în întâmpinarea așteptărilor publicului, fie prin comedii de bună calitate, realizate de regizori prestigioși («Bulevardul comediei»), fie prin alegerea unei teme de actualitate, ilustrată de spectacole care tratează diversele crize – economice, sociale, electorale, familiale, de limbaj etc. – ale lumii în care trăim.“
Nu am reușit să văd toate spectacolele, am ajuns doar la câteva, la unul dintre ele – Exploziv de Elise Wilk, regia Andrei Măjeri, cu trupa Teatrului Național „Marin Sorescu“ din Craiova –, moderând și discuția cu publicul –, am participat însă la o dezbatere extrem de interesantă, realizată în parteneriat cu Asociația Internațională a Criticilor de Teatru România (AICT.RO), pe tema „Teatrul pentru adolescenți, o nișă în expansiune“. La întâlnire au circulat o mulțime de opinii interesante, utile producătorilor și artiștilor în egală măsură. Una mi s-a părut extrem de… iluminantă. Christian Schönfelder, dramaturgul de la Junges Ensemble Berlin Stuttgart (JES), de care îl cunoscusem cu câțiva ani în urmă, când l-am avut invitat la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași (FITPTI), a spus un lucru de care abia după ce l-am auzit mi-am dat seama cât e de natural.
Christian Schönfelder a subliniat că teatrul pentru adolescenți tinde să se focalizeze preponderent asupra unui stereotip, adolescentul cu probleme, când de fapt această categorie de vârstă vrea să se și distreze, să se bucure, viața ei emoțională e mult mai bogată decât crizele pubertare și cuprinde o sumedenie de elemente pozitive. Cultura teatrală germană e mult, mult mai bogată în tradiție și experiență în domeniul artei scenice pentru puști și puștoaice decât este a noastră. În spațiul francofon și în cel anglo-saxon, aceste categorii de public se află în atenția oamenilor de teatru de câteva decenii bune, iar dezvoltarea formelor care li se adresează e la un nivel avansat. Probabil vom ajunge și noi acolo, în punctul în care să vedem că acești tineri nu sunt doar generatori de situații conflictuale, neînțelegeri, alienări, violență, ci și maturi în devenire care se adaptează din mers, cu suportul familiei, al prietenilor, la provocările tipice acestui prag al biografiei.
Adolescenții trebuie implicați în procesul scrierii textelor
Adolescența e, neîndoielnic, o vârstă complicată, acutizată frecvent și de mediu, de comunitatea care, prea ocupată cu existența și graba de a-i face față, nu le acordă suficientă atenție, expediind chestiuni problematice din convingerea că timpul, respectiv maturizarea, le vor rezolva. În anumite cazuri, ele nu se schimbă în bine, alunecă pe pante nedorite, iar atunci apelul la alte forme de modelare umană, precum teatrul, poate fi benefic. În teatrul românesc, interesul pentru adolescenți e de dată mai recentă. Multă vreme s-a spus despre acest segment de public doar că e unul rebel, că, până mai ieri, venea la spectacolele pentru copii însoțit de părinți, alte rude ori profesori, dar, odată ieșit din copilărie, refuză mersul la teatru sau, dacă o face, are de cele mai multe ori un comportament inadecvat. Sigur, nonconformismul e atașat vârstei, dar în asemenea genuri de caracterizare, adulții uită de fapt exact ceea ce e cel mai important: tipologia adolescentină.
Schimbarea orizontului de caracteristici bio-psihologice se înregistrează la vârste din ce în ce mai fragede – psihologii vorbesc de pre-adolescență, pentru 10-12-13 ani, adolescență, pentru 13-14-16 ani și post-adolescență – 15-16-17 ani, străduindu-se să încadreze cât mai bine tulburătoarele schimbări biologice și afective survenite, adesea, de azi pe mâine, de acești copii aruncați de natură pe drumul uneori abrupt către maturitate. Cum îi poate ajuta teatrul? Foarte eficient, dacă se așază în papucii și pielea celor pe care îi transformă în personaje, dacă ei se recunosc în ce văd în spațiul de joc teatral, dacă află măcar niște posibile răspunsuri la vâltoarea de întrebări pe care o au. La unul dintre spectacole, un puști din fața mea, venit acolo cu familia, la un dialog scenic i-a spus șoptit mamei sale: „Parcă ai fi tu, exact așa zici și tu!“, zâmbind și urmărind cu mare atenție actorii de la rampă. Era o dovadă că băiatul va reveni la teatru, că a plecat din sala de spectacol puțin altfel decât era când intrase, că teatrul pentru adolescenți fix asta înseamnă. Să îi sprijine pe cei ce se caută pe ei înșiși. Dar și pe cei care sunt implicați în educarea adolescenților, adică adulții, părinți și profesori. Care trebuie să pășească în sală cu empatie, străduindu-se să renunțe la prejudecăți, la rețete, căci nu există formule magice. Să înțeleagă că grupul de prieteni tinde acum să devină mai important decât familia, că va câștiga în forța de impact și influențare, că e nevoie de tact și răbdare.
Vorbind cu Diana Nechit, traducătoarea a cinci texte de teatru francofon pentru publicul tânăr, reunite într-un volum editat de Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, mi-a spus că în procesul tălmăcirii a avut un consilier cu expertiză, anume adolescenta din casă, fiica sa, căreia îi citea ce traducea și care îi spunea: „Mamă, noi nu vorbim așa, schimbă cu…“. Adolescenții trebuie implicați în procesul scrierii textelor ai căror destinatari sunt, al traducerilor, al punerilor în scenă, pentru că teatrul lor trebuie să-i reprezinte. În nici un caz nu trebuie să devină o prelungire a lecțiilor de dirigenție de la școală sau a moralei de-acasă.
FOTO: Bogdan Dănescu