De fiecare dată când ascult un disc nou apărut, iar muzica îmi străpunge învelișul carnal și ajunge la suflet, mintea mea se blochează. Conștiința – sau apucăturile de scriútor,/i> la ziar – mă îndeamnă să caut vorbe exacte ca să transmit și altora ce-am auzit. (De parcă asta ar fi posibil!)
Cum să găsești însă cuvintele care exprimă un dat aproape inexprimabil (cel mult aproximabil – sic!)? Esteticienii veacurilor trecute l-au numit când „nu știu ce“, când – cu o definiție cuprinzătoare – „frumos“. A-l transpune din sunet în text? Imposibil. Muzica fără audiție este ca unguentul expirat pentru rănile cangrenate. Să o diseci în fraze aduce oarecum cu scormonirea câmpurilor mustoase, numite Pășunile Raiului înainte să fie descoperit petrol sub iarba văilor și aur în inima munților. La California fac trimitere, v-ați dat seama.
Californisoul (2017, Mascot/ Provogue) se numește albumul care mi-a rupt inima într-o dimineață extrem de ploioasă, când se băteau norii în capete și apa șiroia pe tabla galvanizată, inducându-mi starea aceea de liniște nesăbuită proprie autiștilor. Trupa care l-a înregistrat se numește Supersonic Blues Machine. Numără trei membri: Lance Lopez, chitară, voce (și ce voce!); Kenny Aronoff, baterie; Fabrizio Grossi, bass (și excelent producător). Nu sunt niște necunoscuți. Chitaristul Lopez (care a concertat și-n București) are deja o carieră onorabilă și-o reputație solidă. Ceilalți doi instrumentiști au cântat împreună cu suficient de mulți muzicieni ca să revendice o poziție cât mai apropiată de vârful ierarhiei. Citind câte ceva despre viața și realizările acestora, îți dai seama că universul muzical în care activează nu se mai reduce – din fericire – la spațiul unui stat american, fie el dintre cele mai apreciate și avansate, cum e California. Genul ales de trio se numește blues-rock, iar originile, influența și conexiunile îi atestă răspândirea pe tot mapamondul. Există ceva anume în sâmburele ce-a născut muzica asta, ceva ce place oricui și oricând? Indiscutabil, da! Trebuie doar să fii atent și deschis, ori să fii lovit de suferințe absconse, însă nu mai puțin consistente, ca să primești ceea ce trimit muzicienii, uneori chiar fără să-și dea seama de minunea ieșită de sub degete și din gură. Și te întrebi dacă Divinitatea le-a dat lor harul, iar ție șansa de-a fi acolo unde trebuie, ca axa lumii să-și treacă undele cuantice prin ființa ta.
Hait, c-am dat-o pe chestii mistice! Mai e un pic și încep să bat câmpii că merg pe ape, că zbor fără aripi în Lună, că plutesc pe deasupra pustiurilor, că întrevăd zorii umanității și explozia finală a Soarelui. La ce naiba te poți aștepta, după a zecea ascultare a discului și la jumătatea sticlei de Johnnie Walker, când ploaia încă n-a stat, nici nu dă semne de domolire? Televizorul, pus pe „mute“, aduce imagini ale dezastrelor ce bântuiesc omenirea continuu: case demolate, arbori frânți, acoperișuri smulse, uragane, cutremure, incendii de păduri (chiar pe unde au fost odată plaiurile paradisiace, pomenite mai sus); apoi războaie, violențe inter-rasiale, izolaționism (numit de niște politicieni imbecili „autonomie“, de parcă ar trăi pe altă planetă, nu tot pe Terra!) și câte alte absurdități, pe care le credeam de mult depășite. Istoria se repetă? Ba bine că nu! Și nu-i acuzați pe bețivii care cântă ori ascultă asemenea blestemății. Beția e doar o formă simplă de uitare, acea uitare căutată de cei lucizi, cei disperați de neputința că nu pot schimba lucrurile rele în jur și nu pot eradica sărăcia, umilința, suferința, orbirea, lăcomia…
Este meritul muzicii bune de a te face să gândești la chestii aparent fără nici o legătură cu ce auzi. Supersonic Blues Machine asta cântă.
Un comentariu
Tocmai am intrat in posesesie , curierul a batut la usa , era sa nu ma duc crezand ca este vreun cersetor…si ce sa
vezi cand am deschis cutie …exact CALIFORNISOUL ! Acum ii dam drumul …sa vedem daca e asa cum zice Mitica…