Când, la o petrecere cu amici din alt mediu decât cel artistic, cineva dintre cei pe care nu-i cunoșteam m-a întrebat cu ce mă ocup, am ezitat între „teatrolog“, cum mă povățuise odată un veteran al domeniului, „că sună mai savant“, sau „critic de teatru“, cum mă consider.
Așteptarea prelungită a interlocutorului lăsa să se întrevadă o ezitare inexplicabilă, așa că am răspuns: „Sunt critic de teatru“. Instantaneu, fața omului a afișat o succesiune de reacții mergând de la nedumerire la luare-aminte. Persoana nu era un împătimit consumator de teatru, dar nici nu ocolea spectacolele care ajungeau în orășelul unde profesa ca stomatolog. Stârniți de curiozitatea domnului, invitații din jur au făcut și ei ochii mari și au ciulit urechile, nici unul nemaiavând până atunci prilejul să vadă în carne și oase un… critic de teatru! Obișnuită să stau cuminte în partea neluminată a sălii și nepreaplăcându-mi să vorbesc despre mine, m-am simțit ca un exponat dintr-o vitrină spre care erau îndreptate nu doar priviri, ci și lumini și, mai ales, așteptări. Întrebările au început să curgă: Și ce faceți, mai exact? Se poate trăi din asta? Păi unde mai scrieți, că acum presa e muribundă? Nu se supără artiștii când îi criticați? Dar toată lumea își dă cu părerea despre un spectacol pe care l-a văzut, asta înseamnă că toți sunt critici?
Încercând să stopez prin explicații avalanșa de interogații, deși mai mult o alimentam, generând curiozități suplimentare, mi-am dat seama că, privită din exterior, îndeletnicirea căreia mă dedicasem atâția ani pare o excentricitate profesională pentru neinițiați. Și că, împreună cu societatea românească, bulversată de trecerea de la comunism spre… altceva, critica se preface și ea, adaptându-se la noile realități sociale și artistice. Ce (ni) se întâmplă, deci? Ce s-a schimbat fundamental și căror dificultăți – nu, nu dificultăți, mai blând e încercări – căror încercări va trebui să le găsim rezolvare la nivel individual și de breaslă, pentru a rămâne necesari și utili în ecosistemul estetic din care facem parte? Întrebările profanilor de la petrecerea evocată au venit ca o scuturătură și-o să le atribui rolul de ghid într-o problematică pe care, nici dacă mi-aș propune, n-aș putea-o epuiza, dar în interiorul căreia se disting limpede câteva orizonturi demne de-a fi trasate.
Și ce face, mai exact, criticul de teatru? Ca oricare critic, și cel de teatru scrie! Citește literatură de specialitate, urmărește spectacole, investighează creația în toate componentele sale, pentru rubricile rezervate din paginile de artă. Un spectacol nu se risipește în volatilitățile memoriei după ce nu se mai joacă datorită comentatorului avizat care, prin cuvântul scris, îl așază în perpetuitate. Lui i se datorează încapsularea într-o coloană de ziar sau revistă prin evidențierea reușitelor, explicarea eșecurilor, legitimarea artiștilor, ghidarea publicului. Procesul critic e un demers complex care presupune, în esență, descriere, analiză, comparare, evaluare. E modelul impus de perspectiva canonică, perspectivă din care rostul gândirii critice este bivalent: să ofere artiștilor o reacție competentă; să orienteze publicul spre producții împlinite teatral. Pe termen mediu și lung, să discearnă între autentic și găunos, să stratifice vrednicia, să contribuie la formarea gustului artistic. Critica teatrală evoluează și ea ca forme și conținut și se reinventează măcar periodic, în pas cu ajustările de paradigmă culturală. E într-o tranziție, la fel ca lumea și teatrul.
Adaptarea scriiturii pentru tipul de cititor vizat e subînțeleasă
Deși are în atribuții și reglarea temperaturii estetice, în critica de teatru nu există măsurători infinitezimale, infailibile. Instinctul critic cumulează puterea de observare, capacitățile analitice, abilitatea de-a face comparații, de-a discerne, forța de sinteză, aptitudinea de-a realiza conexiuni spirituale, curiozitatea, echilibrul. Ele vertebrează profilul intelectual al profesionistului. Și evaluatorii se pot înșela, ori, se întâmplă adesea, prețuiesc în mod diferit același produs teatral. Motivele țin în principal de înclinațiile culturale: deschiderea spre inovație ori admirația pentru clasic; interesul pentru riscul artistic ori preferința pentru valorile consacrate; încurajarea noilor tendințe ori valorizarea constantelor estetice. Intervin și factori obiectivi, precum momentul vizionării.
Discursul critic are o dualitate structurală care se manifestă pe mai multe planuri. Pentru o examinare validă, e utilă distanțarea față de realizatori. Dar materia principală a teatrului e emoția, iar emoționalitate trebuie să transpară și din rândurile care reflectă produsul scenic. Neutru și subiectiv trebuie să coexiste. Critica teatrală e o formă de gazetărie și o mostră aparte de literatură. Ca formă de exprimare creativă, vine din sensibilitatea și contururile profesionale ale autorului, din condeiul său, din relația cu muzele. Componenta teatrologică, a competențelor din aria specifică, e dublată de calitatea scrisului, care să placă cititorilor, să-i convingă de pledoarie, să le sporească numărul. Critica (să-i zic) tradițională impune gustul, îl modelează într-un parcurs complicat, dar cu efect. Prin ce scriu și cum scriu, jurnaliștii specializați în analiza teatrală facilitează înțelegerea unei opere, oferind chei de lectură, explicații, repere teoretice ori comparative. Adaptarea scriiturii pentru tipul de cititor vizat e subînțeleasă. Tentația teoretizării se manifestă în articolele scrise de experți, de cercetători și cu activitate didactică în învățământul superior, asupra cărora planează uneori păcatul ermetismului. Mie însămi mi s-a relatat că pentru câțiva termeni a fost nevoie de-o fugă la DEX. Când unii studenți artiști se plâng de prea multă teorie, le replic: „O să se scrie despre voi și nu veți înțelege dacă e laudă sau dacă sunteți «rași»“. Critica publicistică și cea academică constituie genuri cu rigori sensibil diferite, cu standarde de gen provenind din publicurile-țintă.
(Fragment din studiul Critica de teatru, din era Gutenberg în etapa Zuckerberg, în volumul colectiv bilingv Teatrul românesc de azi. Noi orizonturi estetice, editat de Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iași, în parteneriat cu AICT.Ro)