Va trebui să acceptăm, la un moment dat, că toată clasa politică românească emană de la noi, de la popor, și ne este o oglindă fidelă. Dacă vom avea capacitatea să recunoaștem asta, poate vom începe o reconstrucție, o reașezare.
Toate lucrurile care par frumoase de la distanță în România prezintă defecte mici și mari atunci când te apropii suficient mai mult. De la felul în care sunt îngrijite parcurile, bătălia împotriva corupției care ne place, dar pe care o subminăm cu plicurile date ici și colo, și până la băncile străine cu operațiuni în România cărora le cad serverele pentru că nu mai verifică nimeni dacă generatoarele mai pornesc. Și străinii se românizează la noi, ba chiar cred că se obișnuiesc să aprecieze eternul compromis între ceea ne pretindem a fi și veșnica fușereală din realitate. Așa că nu clasa politică e răul cel mai mare. Răul cel mai mare e în fiecare compromis zilnic pe care îl facem față de noi înșine și de munca noastră. Pe scurt, în acest punct al evoluției noastre democratice suntem.
Au devenit virale filmulețe în care politicieni, mai tineri și mai în vârstă, sunt întrebați banalități de către reporteri și se fac de râs. Pe Facebook se clamează indignarea fără limite în fața enormităților de genul „forma de guvernământ a României este PSD“ (rostire de pesedist cu state vechi) sau „noi, cei de dreapta, avem libera exprimare și nu facem ce spun șefii, cum fac cei de stânga“ (rostire de tânăr liberal). Rușinoase răspunsuri, ați zice, la întrebările „care este forma de guvernământ a României“ sau „care este diferența între stânga și dreapta politică“. Dar care este, în realitate, nivelul de cultură politică de la noi? Cine sunt aceia care compun partidele și cum ajung acolo? În vreme ce tot am clamat nevoia de schimbare a clasei politice, atunci când, iată, schimbarea fețelor a venit, publicul nu pare satisfăcut de rezultatul vastei operațiuni de primenire. Ba, mai mult, pare că avem cea mai slabă garnitură de parlamentari din toate legislaturile postrevoluționare.
Nu veți regăsi, din păcate, în organizațiile de tineret ale partidelor din România, cei mai iluștri exponenți ai generației lor. Viețuim într-o societate în care vârfurile cresc, de cele mai multe ori, cu conștiința că a face politică se numără printre cele mai rușinoase îndeletniciri dintre toate cele ce există pe fața pământului. De la familie la prieteni și colegii de facultate sau de muncă – cu toții le vor spune să stea deoparte, „să nu se bage în cloacă“ sau „nu știam că vrei să fii și tu hoț ca toți ăia din Parlament“. Sau, caz real: „nu aveai unde să dormi acasă?“. Elita își dorește și recunoaștere socială, iar a activa într-un partid îi aduce opusul acesteia.
România este departe de a fi un caz excepțional. Puterea politică devine tot mai dificil de exercitat, dacă nu de obținut, pe măsură ce, grație rețelelor de socializare, cetățenii își găsesc o sumedenie de cauze legitime în numele cărora să se ralieze și cărora să le ceară rezolvare din partea politicienilor. O fragmentare a intereselor nemaiîntâlnită. Sentimentul de haos, de ineficiență este adâncit de incapacitatea partidelor clasice de a se adapta noii realități, dar este și motivul pentru care, în timpul marilor proteste, sunt aproape imposibil de fixat două-trei solicitări punctuale către putere. Fiecare român cu simț civic simte și crede că este în puterea lui să facă presiune și să obțină o rezolvare la problema identificată de el și câțiva prieteni ai lui.
Durerile de cap abia încep, pentru că oricine ar deține puterea nu va reuși să îi mulțumească în timp util pe cei care eventual și-au pus încrederea în el și nici nu va avea capacitatea (am văzut mai sus de ce – din lipsă de oameni) să rezolve un număr semnificativ de revendicări legitime.