Vă rog de la bun început să nu citiți acest text dacă n-ați văzut filmul pentru că explicațiile regizorului despre ce a vrut să facă s-ar putea să nu se pupe cu ce veți crede văzându-l – și atunci, de ce să vă stricați surpriza?
Deci, dacă ați văzut deja mama!/ mother!, să nu vă mire când, aruncând o privire pe ce a scris presa de limbă engleză, veți vedea mai multe interviuri în publicații diferite al căror titlu începe cu: „Darren Aronofksy explică…“. Nu e nici o coincidență aici. Paramount l-a somat pe regizor ca, dacă tot n-a dorit proiecții-test, să facă bine să se umilească explicând presei ce a vrut să zugrăvească cu această poveste halucinantă în care un cuplu format dintr-un poet blocat la nivel creativ (Javier Bardem) și luminoasa lui soție (Jennifer Lawrence) e asaltat în propria casă de admiratori ai poetului care sfârșesc prin a provoca un distrugător coșmar, asumat diferit de poet (tolerant pentru că e flatat) și de soție (ale cărei eforturi de a-l avea pe soț și casa numai pentru ea sunt distruse).
Prevăzând că filmul ar putea fi un eșec, Paramount a mutat lansarea în cinematografe imediat după festivalurile de la Veneția și Toronto (unde filmul a fost considerat foarte controversat), tocmai ca să profite cât mai mult de ecourile de acolo.
Din tot ce am citit nu găsesc decât un singur indiciu care să rimeze cu propria mea interpretare – folosirea octogonului în scenografie: unele case victoriene (spune Aronofsky) îl foloseau pentru că în acea vreme savanții considerau că imita perfect forma creierului. Nu doar scenografia lui Philip Messina, ci întreaga poveste m-au făcut să cred că acea casă părintească a poetului, care odinioară arsese și pe care tânăra & devotata lui soție o reface singură, încercând să creeze un loc numai al lor (destul de izolat, de altfel) trimite cu gândul la un construct mental. Cel mai la îndemână e să consideri casa o metaforă a sinelui, a psihicului tot mai șubrezit al eroinei. Musafirii nepoftiți – chirurgul (Ed Harris) și răutăcioasa lui soție (Michelle Pfeiffer) nu sunt decât gânduri parazite de care femeia nu reușește să scape decât în momentul când soțul redevine potent, deci creativ. Dar câteva luni mai târziu, înaintea nașterii, invadatorii revin în număr tot mai mare, pentru că femeia nu se mai poate opune atacurilor distrugătoare ale propriului subconștient. Deși nu toate detaliile filmului validează această interpretare (multe fiind duse până la limită), ideea unei metafore despre maternitate și creație combinată cu o revizitare a lui Rosemary’s Baby părea cea mai plauzibilă.
Deci mare surpriză să aflu că Aronofsky nu s-a gândit la asta, ci la o metaforă ecologică despre mother nature care dă și dă până când nu mai are ce să dea, peste care s-a suprapus scheletul unei metafore biblice în care poetul = Dumnezeu, soția lui = Gaia, chirurgul și nevastă-sa = Adam și Eva, băieții lor isterici = Cain și Abel, iar pruncul nou-născut al cuplului principal e Mesia. Adică… what?!
Cu atât mai mult cu cât sunt o admiratoare a lui Aronofsky, îmi permit să-l cert pentru că în afară de The Wrestler, Requiem for a Dream și Life of Pi, s-a rătăcit printre metafore și simboluri (biblice sau nu) și a devenit tot mai kitch. Aici, de pildă, combinația de simboluri biblice și simboluri (personale) străvezii despre celebritate e ciudată și indigestă. Unii jurnaliști americani au crezut că eroina din film ar fi inspirată din Rachel Weisz, fosta iubită a regizorului, sugerând astfel că, dacă există o ciclicitate corespondentă cu cea de pe ecran, atunci rolul de muză al lui Weisz (care a făcut cu Aronofsky The Fountain) ar fi preluat acum de Jennifer Lawrence, cu care el a început o relație după turnaj. Da, filmul tratează și despre egoismul procesului creativ și despre dispariția artistului în operă, recunoaște Aronofsky. Dar punctul de plecare a fost unul ecologic, lucru care plasează mother! în continuarea lui Noah – unde avertismentul potopului așteptat după încălzirea globală era topit în materia biblică, la rândul ei topită într-un disaster movie.
Problema cu mother! e că nu prea știi de unde să-l iei. Probabil că reflectă o perioadă de confuzie creativă în cariera acestui cineast singular. Mi se pare aproape psihanalizabil că dintr-o filmografie construită mai ales pe evadări din real, cel mai bun film al său rămâne și singurul făcut în notă realistă, The Wrestler (care, din punctul meu de vedere, îi iartă toate păcatele). Cred că e mai bine să nu fim foarte critici, să încercăm să citim printre rânduri/filme și să-l așteptăm pe Aronofsky să iasă din acest fever dream sau măcar să reușească să-l purgheze mai repede.