Nu de puține ori m-am întrebat de ce oare muzicienii – fie simpli rockeri neșcoliți, fie profesioniști ai partiturilor și virtuozi ai orchestrațiilor elaborate ca la carte – dau semne de închidere în aria genului practicat, neinteresați de nimic altceva decât de piesele (hiturile) și/ sau de fanii lor. Unora le stă bine, mai ales dacă folosesc într-o măsură oarecare pastișa, parodia ori autoironia. Alții dau impresia că își bat joc de propria muzică, lansând albume sau piese al căror titlu se găsește deja pe piață la produse similare ce pot fi ascultate fără probleme.
Sigur, compozițiile nu sunt identice, nu se pune problema de plagiat sau de împrumut legal. Totuși, dacă le asculți fără atenție, îți sună cumva cunoscute și ai un straniu sentiment de pierdere a memoriei. Când un album rock preia ad-litteram titlul unui op literar, faptul poate fi considerat drept omagiu pentru autorul acelei opere, nu lipsă de inspirație. Sunt destule exemple când partitura muzicală a redat viață unei cărți aproape uitate.
Dacă un disc intitulat To the Bone (Steven Wilson) apare puțin înainte sau concomitent cu filmul To the Bone (2017, regia Marti Noxon), poți lua asta drept coincidență, măcar că subiectul filmului – anorexia – nu pare a-l atinge pe rocker. Când însă o trupă consacrată, precum Von Hertzen Brothers lansează un disc intitulat War Is Over (noiembrie 2017, Mascot Music), te întrebi unde au fost și ce-au păzit responsabilii cu promovarea ai firmei respective de n-au aflat că un alt disc, lansat în mai 2017, poartă același titlu? E vorba de The War Is Over, al cântărețului Josh Baldwin. Oi fi eu chițibușar, însă asemenea amănunte neglijate lasă impresia de neseriozitate, de lucru expediat în grabă, cu gândul la orice, numai la muzică nu. Și e păcat, fiindcă muzica de pe discul fraților Von Hertzen este chiar bine făcută, de impact și atmosferă în egală măsură. Și, firește, n-are nimic de-a face cu muzica religioasă a lui Baldwin, una plăcută urechilor sensibile, sufletelor pioase, conștiințelor înclinate spre credință.
Von Hertzen Brothers sunt trei finlandezi (frați, desigur!) care nu s-au certat încă și n-au pornit-o fiecare pe calea proprie, așa cum se întâmplă frecvent în rock – vezi cazurile fraților Knopfler, Fogerty, Schenker etc. Tatăl lor a fost chitarist, iar unchiul basist într-o formație cunoscută în Scandinavia anilor 1960 sub numele The Roosters. O familie cu abilități muzicale serioase, am zice, neștiind prea multe despre ea. Educația și preocupările artistice s-au concretizat în actuala trupă, care posedă suficiente resurse interpretative ca să acopere complet partitura unei piese de rock progresiv, după cum a și demonstrat-o în primul album, Experience (2001, Zen Garden Record).
Frații Kie, Mikko și Jonne sunt poli-instrumentiști buni, vizitați de har poetic și melancolii de trubaduri, cărora atributul „nordici“ li se potrivește firesc. E de mult notoriu că nordicii au dat culturii europene câteva contribuții de-o frapantă originalitate, în care pasiunea se amestecă în chip straniu cu răceala, rezultatul fiind ceva ce nu te lasă indiferent, oricât de puțin sensibil ai fi.
Este senzația percepută la audiția acelui prim album Von Hertzen Brothers, și nu mi-a trecut nici până azi. Ceva asemănător am simțit și când am ascultat piesa Trouble, de pe discul New Day Raising (2015). Și tot o astfel de senzație îmi provoacă de fiecare dată videoclipul piesei Kiss a Wish (de pe Approach, 2006), regizat de Kie. Nu trebuie să fii prea filosof ca să înțelegi încotro vor muzicienii să navighezi cu muzica asta…
Albumul actual nu-i rău. Strădania de-a pătrunde în mainstream îi dă o tușă de război neterminat, deși titlul clamează altceva.