Acum vreo 15-20 de ani am început să ascult mai atent trupe care, timp de vreun deceniu, își făcuseră o promițătoare încălzire: Limp Bizkit, Korn, Linkin Park, Slipknot, System of a Dawn, Primus, Biohazard și altele din zona rock alternativ/ post-grunge (subsidiar punk-metal, rap-metal, goth-metal).
Pe o piesă Limp Bizkit (sau Linkin Park?) am făcut și videoclip pentru un site de curse auto. Îmi plăceau furia cât se poate de rockerească, energia impetuoasă ce emana din fiecare prezență scenică (n-am participat la concerte, dar materialele video abundau pe piața gri) și dăruirea aproape mortală pe care o puteai ghici în prestația fiecărui vocalist/ instrumentist, în toate piesele. Nu înghițeam modul în care unele părți vocale erau, să zic așa, zbierate. Uneori detectam nuanța, greu de ascuns, a făcăturii, dorința de a șoca doar, pentru că trupa, în fond, nu avea nimic de spus. Ori poate începeam să îmbătrânesc și nu-mi dădeam seama? Unele nume sunt și azi în activitate, altele sunt amintire, câteodată la modul propriu, cum e cazul vocalistului Chester Bennington, de la Linkin Park. Sau al rockerilor de la Goodbye to Gravity, prinși în capcana clubului Colectiv (predestinat și blestemat nume!). Nenorocirea de acum doi ani pare să fi trântit o lespede pe firava noastră mișcare rock. Destui băieți s-au trezit parcă dintr-o visare și au tras vălul tăcerii pe sufletele lor. Alții abia de mai umblă, ca umbrele pe pânza tot mai jerpelită a vremii. Câți au luat oare calea străinătății, spre locuri deloc mai blânde, fugind îngroziți de o realitate în continuă degradare?
N-aș spune că totul e pierdut, cum aud pe câte cineva exasperat de situație. Iar un disc precum Yin & Out (2017, Universal Music Romania), al trupei Days of Confusion, e un argument forte ce-mi ține trează speranța. Și nu eu aș avea nevoie de speranță (ierte-mi-se invocarea vârstei încă o dată), ci acești copii, care umblă oarecum abulici și autiști, dar se deschid și reacționează frumos, drept și eficient dacă sunt îndrumați corect, cinstit. Iar ei doar de asta au nevoie, nu de amenințări, pedepse, restricții, înjurături, înjosiri. Cum să se dezvolte liber un adolescent zilnic supus regimului corecțional, fie prin metode clasice, gen închisoare și bătaie, fie prin modalități „moderne“, gen abrutizare ocupațională? Din acest punct de vedere, generațiile născute în România după 1990 sunt perfect sincrone cu cele din lumea largă, indiferent de specificul local. Un copil din Japonia sau Argentina, din SUA, Anglia sau Finlanda va reacționa la fel ca unul român sau australian, toți fiind crescuți în medii urban-industriale aproximativ similare, tehnicizate la maxim. Toți adoptă aceiași idoli ai culturii de masă, afirmați aproape instant pe tot globul mulțumită televiziunii și, mai ales, internetului.
Tinerii care au format (și formează) trupa Days of Confusion porniseră în 2010 să cucerească lumea rockului. Muzica lor nu e cu nimic mai prejos decât a unor trupe străine. Talentați, plini de energie și hotărâre, puteau să reușească. Încă pot, dacă nu cumva vor fi fost loviți prea puternic de tragedia ante-pomenită. Mie așa îmi pare situația, dacă judec după site-ul lor, lăsat în paragină din 2015, cu latest news exprimând compasiunea pentru victimele incendiului. Le-aș aminti băieților, dacă mi se permite, regula domeniului artistic în care au ales să se exprime: „the show must go on“. Sunt convins că o știu, cum știu și că nu există modalitate mai bună de-a cinsti memoria prietenilor dispăruți decât editând albume noi și bune. Precum Yin & Out.
Discul sună „adevărat“, cu toate ingredientele genului la superlativ. CD-ul are echipamentul unuia de clasă: poster, cartoane, zar, ilustrație superbă. Băieți, confuzia s-a terminat! Back to business!