Lungmetrajul de debut al lui Francis Lee (cunoscut până acum ca actor) e, într-adevăr, o mică revelație, așa cum a scris presa internațională odată cu Festivalul Sundance (unde a luat Premiul de regie în secțiunea World Cinema – Dramatic), traseul lui glorios urmând să culmineze cu nominalizări și premii de final de an.
Începutul a fost făcut cu zece nominalizări la British Independent Awards (BIFA) anunțate în 1 noiembrie 2017, printre care și pentru interpretare masculină, unde au fost reținuți separat protagoniștii Josh O’Connor și românul Alec Secăreanu. Filmul, care a intrat din 10 noiembrie și în cinematografele de la noi, merită văzut nu pentru că ar fi o pledoarie pentru alteritate – nici nu cred că a fost gândit așa –, ci pentru că e foarte bun. În Yorkshire-ul rece și uscat unde se petrece acțiunea, oamenii nu par să aibă ceva împotriva faptului că doi bărbați se iubesc. Nu asta e problema lor și nici problema personajelor principale (dovadă poate că de la Brokeback Mountain încoace mentalitățile au evoluat). Pentru Francis Lee și pentru eroii săi, problematica socială e mai determinantă și nu în termenii unui cinema social asumat. Johnny și Gheorghe nu au mult liber arbitru. Johnny e obligat să muncească zi-lumină la ferma tatălui, pentru că acesta e foarte bolnav și nu se mai poate ocupa de ea, în vreme ce Gheorghe (a cărui mamă e profesoară de engleză, deci nu provine din mediul rural) a lăsat România tot din motive pecuniare. (Totuși nu pare să fie vorba doar despre bani, ci mai degrabă despre un anumit tip de destin pe care eroii sunt obligați să-l urmeze, la fel ca părinții lor, dacă nu-și ascultă inima.)
Francis Lee găsește încă de la început tonul just al poveștii pe care o înfățișează în termeni simpli și autentici. Nimic edulcorat, exagerat, revendicativ sau emfatic. Nu e mult dialog și nici n-ar fi nevoie. Viața de fermier din nordul Angliei sau din orice altă parte e aspră și grea. De aceea mare parte din acțiunea filmului o reprezintă muncile de la fermă, printre oi – unde viața are o anumită onestitate care se imprimă și filmului. Nașterea și moartea sunt procese firești, care nu trebuie comentate. Abordarea onestă și nesentimentală a lui Lee doar sugerează căldura sufletească pe care personajele principale o descoperă unul în celălalt. Farmecul filmului stă tocmai în blândețea ascunsă în spatele vieții aspre și a ciorapilor de lână. Pentru că este el însuși actor, Lee alege în primul rând interpreți care dau bine împreună, pe care îi scufundă în mediul acela și-i scoate ca pe ouăle de Paști din apă, gata impregnați de culoarea locului. Principala probă a autenticității lor e că nu te plictisești urmărindu-i făcând orice, fără să vorbească. Dar pentru a obține asta e nevoie de mult efort. Recitiți interviul cu Alec Secăreanu din SDC și insistați pe pasajul unde povestește cum a construit viața anterioară a lui Gheorghe, care oricum nu apare în film. Asta doar pentru a da personajului consistența care-l face credibil la cameră.
Amantul dublu
E un thriller erotico-psihologic în linia lui François Ozon, adică undeva la limita dintre artă și divertisment, cu citate și o stilistică ce trădează cultura cinematografică a cineastului. Amatorii intrigilor psihologice vor fi incitați de ideea că eroina filmului (interpretată de Marine Vacth, care a mai făcut cu Ozon Jeune et jolie) se îndrăgostește și apoi se mărită cu propriul terapeut (Jérémie Renier), ceea ce nu o vindecă (dimpotrivă), ci îi mută proiecțiile. Descoperirea întâmplătoare a fratelui geamăn al acestuia deschide poarta unor tentații imposibil de oprit. (Sper că se vede că mă străduiesc să nu dau spoilere.)
Desfășurarea acțiunii și mai ales deznodământul creează premisele unui film, un film care, din păcate, nu e Amantul dublu, nu reușește să fie cu totul. Îi lipsește mai multă înțelegere pentru inconștientul eroinei, pentru că finalul, atunci când vine, pare ușor din alt film. Nu i-ar fi stricat nici o construcție mai logică, una care să poată fi retroactiv explicată atunci când, odată ieșit din sală, încerci să pui lucrurile cap la cap. Provocarea la care se înhămase Ozon era de a face un film despre abisurile psihologiei feminine pe structura unui thriller erotic. Ce i-a reușit e thrillerul erotic și mai puțin partea cu psihologia.