Meditez încă la problema diferențierii satului de oraș. Uneori nu-i atât de simplu. Perspectiva noastră, a est-europenilor, asociază satul cu un nivel scăzut de confort, lipsa utilităților moderne, un număr redus de locuitori (de obicei câteva sute), oameni cu venituri mici, mulți asistați social și, în general, un nivel de trai precar. O școală dărăpănată, o biserică, o crâșmă, câteva gospodării mai arătoase, dar adesea cu veceul în fundul curții, vaci, gâște și câini pe uliță... și gata, ai creionat un sat românesc tipic.
Sigur, s-au mai schimbat și satele românești, unele mai mult, altele mai puțin, dar ceva-ceva din imaginea clișeu de secol nouăsprezece tot te mai aștepți să găsești. Că doar n-o să ajungă de-acum satele asemenea orașelor! Cel puțin nu la noi.
M-am gândit la asta în ultimele luni, de când trăiesc într-un sat periurban, suburban, limitrof sau cum i s-o mai zice unei așezări rurale care a ajuns să-și pupe hotarul cu cel al marelui oraș de alături. Satul ăsta în care locuiesc are apă curentă, gaz, canalizare, serviciu de salubritate, trotuare asfaltate, o firmă de transport în comun cu un orar respectat la minut – exact ca la oraș, poate chiar mai bine. Are două parcuri pentru copii, dintre care unul cu pistă pentru role și skateboarduri. Are terenuri de tenis cu instalație pentru nocturnă. Și-atunci prin ce se deosebește satul ăsta de un oraș?
De fapt cum recunoaștem un oraș, dincolo de categorisirea pur administrativă? Păi, pentru noi, modernizații cu întârziere, orașul are blocuri. Viața la oraș înseamnă pentru mulți români traiul la bloc. Numai că și aici, în sat, există așa ceva. Și nu mă refer la „blocul specialiștilor“, faimoasa rezidență de tip comunist construită pentru intelectualii repartizați obligatoriu în satele patriei. De vreun deceniu aici s-au construit și încă se mai construiesc într-un ritm dezlănțuit zeci de blocuri. Șoselele din sat sunt brăzdate zilnic de betoniere mari, care își așteaptă rândul la descărcat pe câte un șantier proaspăt. Ce-i drept, o hotărâre a consiliului local limitează înălțimea blocurilor din interiorul localității la două etaje, pentru a nu strica specificul locului, dar mai spre marginea satului, într-un fel de no man’s land din preajma Timișoarei, se ridică multe clădiri cu patru-cinci etaje. Și, cum doritorii de refugiu rural – fie și la bloc – sunt numeroși, apartamentele din blocurile satului se vând încă înainte de a fi construite, cu prețuri de Timișoara. Ce-i drept, nu se mai numesc blocuri, ci „condominiumuri“ sau residence, dar ne putem permite și noi, țăranii, să fim puțin snobi. Blocurile sunt pentru orășeni, la noi la țară avem rezidențe. Gheorghe’s Residence. Vetuța’s Penthouse. Iarbă Verde Villa.
Când eram copil, la mine în sat existau câteva birturi, dar nici o cofetărie. Cofetării se găseau numai la oraș. Dar în noul meu sat există cel puțin o cofetărie care nu-i și birt, adică un loc unde se vând doar prăjituri și sucuri. Are și terasă de vară. Există și câteva restaurante, iar unul din ele, întins pe câteva hectare, are un lăculeț artificial, lebede și corturi pentru evenimente mondene. Tot aici, în sat, pe lângă farmacii, marketuri și saloane cosmetice, există un magazin cu produse naturiste – genul de magazin care, paradoxal, e asociat mai degrabă orașului, deși ce poate fi mai naturist decât satul? Poate coaforul canin de-aici din sat – unde, desigur, câinii sunt la mare căutare.
În fine, orașul surclasează de obicei satul prin populație: satele sunt așezări cu câteva sute, rareori o mie, două de locuitori, pe când orașele gem de populație. Satele se depopulează, orașele, dimpotrivă. Numai că o prietenă, fostă timișoreancă, mi-a spus că atunci când s-a instalat ea în sat, acum vreo zece ani, aici trăiau vreo patru-cinci mii de oameni. Azi sunt vreo cincisprezece mii. Cam mult pentru un sat, nu? Și atunci unde e diferența?
Ei bine, dacă ar fi să judec după criteriile personale, pentru mine orașul este locul unde există măcar un chioșc de ziare și o librărie. Iar aici nu găsesc așa ceva. Dar dacă acestea ar fi într-adevăr condiții obligatorii ale urbanității, mă tem că România ar rămâne aproape fără orașe.
Sau ceea ce ne-am obișnuit noi, locatarii de bloc, să numim orașe.