În ianuarie 1935, un articol despre viața muzicală berlineză din revista „Die Musik“ începea cu o comparație: „Marii pianiști virtuoși ne încântă auzul, ca de pildă Gieseking… Epitetul pentru Gieseking este o nespusă delicatețe (Scarlatti-ul lui) și în același timp putere masculină. Max Pauer [1866-1945] e cel puțin tot atât de îndrăgit; […] să ne amintim de d’Albert, Max Pauer stăpânește un joc minuțios și curat; cea mai mică notă, fiecare pauză sunt sârguincios marcate. […] Atributele acestei arte sunt o claritate luminoasă și o emoție spirituală. Theophil Demetriescu, elevul îndrăgit al lui Busoni: o sală pe jumătate goală, cu un public rarefiat! Jocul fluid al lui Demetriescu, ca de pianolă, este de un efect grandios. O statură monumentală cu mușchi de atlet, din care iese o salvă generoasă de acorduri armonioase, dar sunetul rămâne brut și rece. Valsul lui Mephisto (Liszt-Busoni) își pierde la Demetriescu caracterul demonic“.
La începutul lui iulie 1935, Demetriescu îi scria „omului cu mâini de aur“, cum era supranumit filantropul elvețian Werner Reinhart, și anexa o selecție de extrase din presă. O copie a acesteia am regăsit-o în arhive suedeze, grație amabilității arhivistului Bibliotecii Muzicale și de Teatru de la Stockholm, Sebastian Lindblom. Sunt citate din ziare berlineze, care înregistrau elogios un recital al lui Demetriescu din martie 1935, cu lucrări de Bach și Chopin, în sala Bechstein. „Demetriescu a cântat cu o tehnică de maestru. Limpezimea tehnicii sale este uimitoare și nici timpii cei mai rapizi nu suferă“, scria un critic la 16 martie în „Der Westen“. O zi mai târziu, criticul cotidianului oficial național-socialist decreta că Demetriescu este „un vrăjitor al pianului“, iar A.H. Bauer vorbea în „Germania“ despre un „titan al pianului“. „Th. Demetriescu, elevul lui d’Albert și admiratul partener ocazional al lui Busoni, este de o virtuozitate rară astăzi“, se extazia un alt critic („Deutsche Allgemeine Zeitung“). Filantropului de la Winterthur nu avea de ce să-i fie rușine cu prietenul lui de tinerețe.
Ajutorul financiar cerut în 1935 a sosit urgent și, la 14 iulie, Theofil Demetriescu îi mulțumea lui Reinhart: „Acum, cel puțin, îl pot calma întâi cu un aconto mai mare pe neplăcutul creditor; eu trebuie să cârpesc cumva lucrurile în continuare peste vară cu banii primiți de la doi elevi, care plătesc în acest timp de restricţii extreme. Ceea ce mi-a adus însă o imensă satisfacție pe plan psihic este faptul că mi-ați răspuns la scrisoare după toți acești mulți ani… De asemenea, faptul că [Hermann] Scherchen mă susține este o mică satisfacție după lipsa de speranță de a cânta la Wintherthur într-un timp previzibil. Sunt urmărit de ghinion peste tot și în toate, așa cum reiese și din faptul că nu-mi dați nici cea mai mică speranță… Sper ca în stagiunea viitoare – așa cum s-a mai întâmplat ocazional – să cânt din nou la Radio Zurich și Lausanne… Poate va fi posibil de improvizat în vreun fel un concert într-un cadru mai restrâns, cu un program deosebit de interesant. Anul trecut i-am scris lui Scherchen la Strasbourg, fără o adresă, și nu am primit nici un răspuns. Ați putea avea amabilitatea să-mi dați adresa lui curentă? Poate că nu va fi total fără speranță să-i scriu din cauza altor concerte.
Mi-ar face plăcere să știu și dacă prietenul nostru comun [Alexandru] Sturdza este încă la Überlingen, practicând activitatea în școala lui [Schule Schloss Salem din Germania; n.V.E]“.
Odiseea lui Demetriescu avea să continue însă. În decembrie 1936, într-o altă scrisoare către Reinhart se lamenta din nou, deplângând imposibilitatea de a i se aranja un concert la Winterthur. Pianistul mai nota: „Între timp, am încercat prin [compozitorul Emil] Blanchet și Radio să revin în Elveția de care îmi este dor. Din păcate, fără succes până acum. Dar Blanchet mi-a scris că Radio Lausanne m-ar putea angaja în martie. Poate, cumva, s-ar putea aranja și un recital Busoni la Winterthur. Vă rog foarte mult să nu renunțați cu totul la această idee. Din nefericire, viitorul nu-mi apare deloc roz. În iunie am fost din nou la București după 12 ani de absență. Am vorbit acolo foarte mult despre Dvoastră cu Felix Wolff… Posibilitățile pentru mine par să fie, din păcate, extrem de problematice până și în România; cumva m-am înstrăinat atât de țară, cât și de familia mea.
Pe de altă parte, din vară au început timpuri foarte grele pentru mine și aici. În august, cineva de la radio-ul [din Berlin] mi-a explicat că nu voi mai putea cânta decât foarte greu la posturile de radio germane din cauza originii ne-ariene a soției mele; și aceasta în ciuda faptului că sunt un străin, care doar trăiește în Germania. În acest moment Legația română mă sprijină, dar nu cu energia necesară, probabil, așa că aștept în van, de mai multe luni deja, o decizie finală. Trebuie să trăiesc cu soția doar din cele câteva lecții pe care le dau și, uneori, mai dau și câte un concert privat în vreo casă. Cum se spune, nu este suficient nici pentru a trăi, nici pentru a muri. Acum, înainte de Crăciun, sunt într-o suferință teribilă și, cum știți, fiecare are obligații în acest timp, cu deosebire în Germania. De aceea, dragă Dle Reinhart, vă rog să nu fiți supărat pe mine dacă vă adresez din nou – în ciuda faptului că îmi este greu – o cerere urgentă de ajutor, pentru a-mi trimite o sumă, care pentru Dvoastră nu are importanță, dar mie mi-ar face sărbătorile să nu devină doar zile de doliu“. [Va urma]
FOTO 1: Anunț de concert la Berlin
FOTO 2: Un disc cu muzica lui Busoni (Decca/Odeon)
FOTO 3: Afișe de concert de la Bergen (1931)