Acum câțiva ani, lui Jacques Doillon (azi în vârstă de 73 de ani), autorul lui La Pirate, Petit criminel sau Ponette, niște producători i-au propus un documentar despre Auguste Rodin, de la a cărui moarte urma să se împlinească pe 17 noiembrie 2017 un secol.
Doillon (care în ultimii ani a găsit tot mai greu finanțare pentru filmele lui) a spus da, dar dezvoltând proiectul și-a dat seama că putea face nu doar un documentar, ci un film artistic. I s-a spus OK, l-a contactat pe Vincent Lindon care a spus Bien sûr și s-a apucat de cursuri de sculptură, deși de fapt nimeni nu mai știe azi cum lucra Rodin. În rolul lui Camille Claudel, Doillon a distribuit-o pe cântăreața Izía Higelin (fata cantautorului Jacques Higelin), iar în rolul lui Rose Beuret, companioana de cursă lungă a lui Rodin (o femeie simplă și robustă de la țară), pe Sévérine Canéele, actriță neprofesionistă lansată de Bruno Dumont în L’Humanité.
De asemenea, pentru că era vorba despre un film omagial realizat în colaborare cu Muzeul Rodin, producției i s-a permis accesul în casa din Meudon unde Rodin a locuit cu Rose Beuret, ceea ce aduce și mai multă autenticitate. Scenele din sufrageria cuplului sunt filmate chiar în sufrageria casei din Meudon. Interesul publicului putea fi stimulat și de faptul că nici un alt film despre Rodin nu s-a mai făcut de la Camille Claudel (1988), al lui Bruno Nuytten, încoace – acolo, Gérard Depardieu era Rodin, iar Isabelle Adjani Camille. În urmă cu patru ani, Bruno Dumont a prezentat în competiția de la Berlin Camille Claudel 1915 (cu Juliette Binoche), care se concentra doar pe Camille Claudel și pe perioada în care a fost internată la ospiciu.
Rodin e un film ceremonios, politicos. Așa a și fost primit de presa franceză – cu politețe, în vreme ce presa anglo-saxonă l-a desființat la Cannes 2017 (unde a fost inclus în Competiție). Discrepanța receptărilor acasă/ deplasare se explică prin soclul pe care Rodin a fost așezat în cultura franceză în ultima sută de ani. Filmul lui Doillon nu e slab dacă-l iei pe bucăți, pe compartimente, dar e complet lipsit de suflu. E ca un one night stand politicos cu cineva super boring. Are atmosferă (actorii sunt convingători, scenografia, imaginea & costumele construiesc o epocă), dar n-are suflu și, la un moment dat, devine repetitiv și plat ca o clătită. E greu să ai răbdare două ore în care să vezi repetate aceleași lucruri – mai ales pe Lindon lucrând, deși e verificată fascinația spectatorului de cinema pentru operele care presupun manualitate și care se fac sub ochii lui – vezi La belle noiseuse (1990) de Jacques Rivette.
Cărți
Am tot amânat să anunț două cărți de cinema pe care le-am primit nu foarte de mult. Prima e Filmat în România. Repertoriul filmelor de ficțiune 2010-2014. Cinema și televiziune, de Bujor T. Rîpeanu și Dinu-Ioan Nicula (Editura Meronia). Cartea include tot ce s-a făcut la noi în materie de lung- și scurtmetraj de ficțiune în perioada amintită, iar la fiecare film sunt trecute caseta tehnică, finanțarea, datele de producție și de difuzare, numărul de spectatori, sinopsisul și câteva receptări critice (și bune, și rele). Văzut din cele peste 300 de pagini mari, cinemaul românesc arată prosper. Volumul e util, dar mă întreb dacă vor mai urma și altele, pentru că efortul de a strânge toate datele despre toate filmele e considerabil– iar aici e vorba doar despre patru ani.
A doua carte e Pseudokinematikos 3. Între viață și filme, de Marian Sorin Rădulescu (Editura Filos), un jurnal care combină filmul, religia și viața personală. Primele două volume din Pseudokinematikos au apărut în 2010 și 2012. Autorul – publicist și critic de film, profesor de engleză (cu studii în UK) și, mai ales, cinefil – e cunoscut în Timișoara pentru proiecțiile cu filme clasice pe care le organizează încă din 1993. Omul respiră cinema și a găsit o zonă în care cinemaul și religia comunică, zonă pe care pare să o ia cu el de la un film la altul.
Rodin – de Jacques Doillon, cu: Vincent Lindon, Izía Higelin