Doua din acele clisee, pe care le-am comentat, se refera la ideea ca Basescu nu e altfel decit ceilalti politicieni, caci „nu s-a nascut din spuma marii”, si la inutilitatea practica a condamnarii comunismului, gest asumat de presedintele tarii. As mai aminti inca doua.
Unul des vehiculat se leaga nu de Traian Basescu, ci de intelectualii care l-au sustinut in continuare atunci cind s-a produs fractura intre el si fostii sai aliati de campanie electorala. Oare cum se vor simti aplaudacii astia atunci cind Basescu isi va da arama pe fata si se va dovedi la fel de rau ca si cei cu care s-a infruntat? Sau chiar si mai rau… Nu se vor uita cu rusine la textele scrise in focul bataliei? Nu vor pleca privirea in pamint cind li se va reaminti cum faceau zid in jurul presedintelui, aruncind in jur cu argumente subtiri, grevate de partizanat?
Ei bine, nu. De ce ar face asa ceva? Mai intii, ca exista un numar deloc mic de intelectuali respectabili (ca sa nu mai vorbim de jurnalisti) care l-au sustinut pe Ion Iliescu in iunie 1990, pe timpul mineriadelor. L-ati auzit pe vreunul rusinat sau punindu-si cenusa in cap? L-ati auzit pe vreunul lamentindu-se umil ca a fost un dobitoc? Nu. Ii vezi in continuare la fel de senini: sustin alte idei ori persoane – sau cu totul alte idei si persoane – si sint la fel de convinsi de dreptatea si moralitatea lor. Usor sofistic, as zice ca atunci cind sustinatorii lui Basescu sint avertizati ca s-ar putea sa isi faca mea culpa, se presupune implicit ca ei sint mai morali decit restul intelectualitatii, fiindca altfel n-ai avea de ce sa le pretinzi atita rusine. Altora nu li se pretinde…
Si-apoi se simt rusinati intelectualii care l-au sustinut in 2004 pe Emil Constantinescu, un presedinte slab si nesigur pe el? Nici vorba. Ar trebui? Nu. In 2004 el si Conventia Democrata pareau singurele solutii viabile. Poate ca si erau. Oricum, democratia presupune si dreptul la greseala. Eu nu am chef sa-i intreb pe adversarii presedintelui Basescu daca se vor simti rusinati in cazul in care se va dovedi ca ei au gresit.
In fine, un al patrulea cliseu la care ma opresc este cel utilizat de intelectualii ce-l displac pe Basescu, dar se pozitioneaza cu mai multa istetime in dispozitivul de atac. Ei accepta ca nici adversarii presedintelui nu sint usa de biserica, ba chiar recunosc ca Basescu s-ar putea dovedi „mai putin rau” decit restul, dar spun ca s-au saturat sa aleaga mereu raul mai mic.
Istetimea consta in faptul ca, utilizind drept paravan scuza sus pomenita, ei prefera sa atace raul mai mic, girind in confruntarea directa raul mai mare. Iar absurditatea logicii lor (daca e vorba aici de logica, fiindca eu cred ca tot emotiile, simpatiile si antipatiile sint de vina) e data de ignorarea realitatii vietii politice. Nu cea romaneasca, ci viata politica in general. In politica alegem intotdeauna raul mai mic. Ca simplu cetatean, nu ai niciodata solutia ideala.
E trist, e enervant, dar n-avem ce face: in politica nu exista cavaleri fara de prihana, veniti pe cai albi. (Si dac-ar veni, nu i-ar vota nimeni.) E suficient sa aruncam un ochi in jur, prin Europa, si-o sa vedem cum stau lucrurile in tari civilizate, cu traditie democratica: fostul presedinte al Frantei, Jacques Chirac, charismaticul lider italian Silvio Berlusconi, fostul cancelar german Gerhardt Schroder – ca sa iau doar nume din elita politicii europene –, toti au fost implicati la un moment dat in mari, foarte mari scandaluri de coruptie. Asta e marfa, cu asta defilam.
Asadar, alegerea va fi intotdeauna grea, vom avea intotdeauna retineri cind ii vom vota pe unul sau pe altul si vom sti cu certitudine un singur lucru: nu putem alege decit raul mai mic.
Sau, daca vrem, putem alege raul mai mare…