La 45 de ani, în plină maturitate, cariera și așa relativ dificilă a lui Theophil Demetriescu, talentatul pianist român stabilit în Germania, intra sub semnul total al incertitudinii în urma avertismentului unui funcționar al radioului german de la Berlin. Acesta îl prevenise că, fiind căsătorit cu o evreică, șansele de a mai înregistra pentru radio – una din sursele de venituri ale pianistului – îi erau cu totul compromise. Despre soția pianistului, Olga Demetriescu, născută Mandl, actriță, datele păstrate pentru epoca interbelică sunt, la prima vedere, aproape inexistente. Se știe că era cu 18 ani mai tânără decât pianistul, născută în 1909, și, din amintirile familiei colaterale a lui Demetriescu, ar fi fost a doua soție a acestuia.
După toate aparențele cei doi s-au despărțit în 1937, iar Olga a reușit să emigreze în Suedia, la Stockholm, unde s-a recăsătorit la scurtă vreme, schimbându-și numele în von Liechtenstein. Theophil Demetriescu a făcut același pas, probabil în 1938, cu o anume Sonia, iar în același an i se năștea o fiică, Barbara. Este de presupus că toate aceste turbulențe i-au stopat cariera. Puținele înregistrări pe disc – câteva fețe ce nu depășesc în total 20 de minute – datează din 1925, în ciuda unui repertoriu remarcabil, păstrat pe o ofertă manuscrisă trimisă Societății de Concerte de la Stockholm în 1935. Pe lista cu 38 de intrări figurau marile concerte de Schumann, Grieg, Liszt, Chopin, Saint-Saëns, Rahmaninov (re minor), opt dintre concertele lui Mozart și ultimele două dintre cele beethoveniene. Li se adăugau primele două concerte ale lui Prokofiev și lucrări mai puțin cântate, cum erau al doilea Concert al lui d’Albert, cel de Busoni, împreună cu Fantezia indiană, cel de Delius, Stravinski, o piesă de concert a elvețianului Emil Blanchet sau Rapsodia pentru pian și orchestră de Bartok.
Theophil Demetriescu avea să continue să-i scrie vechii sale cunoștințe, Werner Reinhart, mecenatul de la Winterthur, în mometele sale de cumpănă.
Anii războiului îi petrece pendulând între Berlin și Elveția, extrem de afectat de distrugerea locuinței sale într-un bombardament. Atunci avea să se decidă, în 1944, să se repatrieze cu familia în România, petrecând o perioadă la Budapesta, găzduit la Consulatul român de nepotul său diplomat, Eugen Filotti.
Ajuns la București, îi cerea ajutorul lui Werner Reinhart la începutul anului 1945, dar fără rezultat, căci în martie intervenea o întrerupere a comunicațiilor telegrafice cu Elveția, încă în vigoare în noiembrie, data unei noi scrisori. Pianistul îi relata lui Reinhart: „Este teribil că suntem atât de izolați aici de Elveția și că nu mai pot primi nici o veste din țara pe care o iubesc atât de mult. De asemenea, nu pot să prevăd când vom putea pleca de aici, deoarece nu am obținut viza pentru Germania, unde va trebui să mergem neapărat pentru a vedea dacă mai există puținele bunuri pe care le-am putut salva după incendiul [casei]. La primăvară vom începe din nou să acționăm cu orice preț în această direcție.
Situația noastră este dezolantă, suntem nevoiți să locuim într-o cameră sărăcăcioasă, la sora mea, fiindcă că nu avem destui bani pentru o locuință, copilul ne este într-un cămin de stat, eu dau lecții de pian mai ales la începători, care nu plătesc nici măcar echivalentul unui Goldfranken, onorariul maxim la Radio se ridică la echivalentul a patru Goldfranken, iar cu toate că nu ne putem cumpăra nimic, ceea ce câștig nu ajunge nicicum să mâncăm pe săturate. Inflația se face simțită într-un mod cumplit, puținii prieteni se plâng și ei, la rândul lor, și nu ne pot ajuta, așa că nu ne descurcăm în nici o direcție. Și, îmi spune azi nepotul meu Filotti, care a fost reprezentant [diplomatic] la Budapesta și la care, poate mai țineți minte, am petrecut câtva timp, că el va purta această scrisoare către Dvs. cu un avion care pleacă acolo zilele acestea. Va rămâne doar câteva zile în Elveția, după care va zbura din nou înapoi.
Sper foarte tare că această scrisoare va ajunge la Dvs. și că, de data aceasta, îmi veți îndeplini această rugăminte insistentă și totodată din suflet, de a-i da lui Werner Wolff o sumă, despre care eu îl voi anunța pe fratele său aici, care apoi va lua legătura cu mine. Presupun că acum mă înțelegeți pe deplin. Vă rog să-mi comunicați urgent suma prin domnul secretar de consulat, C. Pop [numele suprapus peste unul șters: Mărculescu] pentru domnul Th.[eophil] D.[emetriescu] par l’intérmediare de Son Excellence E. Filotti, Bern, Consulatul Român, Schlösslistrasse 5.
Ce minunat ar fi dacă ați putea să îmi faceți această bucurie de Crăciun, ca să fim în stare măcar să ne vizităm copilul și dacă am putea să-i cumpăram câteva haine călduroase. Este jalnic că apelez deja de o viață la Dumneavoastră și, credeți-mă, mă supără foarte tare. Dar ținem cumva la viața asta și încercăm să mobilizăm Cerul și Pământul până ajungem în «Tărâmurile din care nu s-a întors nici un călător» [citat din Shakespeare, Hamlet, act III, Scena 1; n. trad.)“. [Va urma]
PS: Îi sunt extrem de îndatorat pentru transcrierea și traducerea scrisorii manuscrise bunei prietene de la Leipzig, violoncelista Eleonora Haidu.