De când cu expansiunea vânzărilor online, primesc pe e-mail diferite oferte în care, scormonind atent, aflu surprize... surprinzătoare chiar și pentru mine!
Așa s-a petrecut în cazul unei liste de viniluri second-hand, vândute de-un amic specializat în aceste articole (și devotat lor), al cărui magazin din Timișoara poartă numele predestinat de Viniloteca. Știindu-ne noi de mulți ani și fiind cât de cât la curent cu stocul comorilor sale, n-am dat atenție de prima dată unui fișier actualizat. Însă într-o zi, uitându-mă-n peș pe titlurile înșirate alfabetic, mi-a sărit în ochi acesta: Dissidenten – Sahara Electric (1985). Nu mi-a venit în minte nici un detaliu referitor la ce-ar putea fi. Indicația pe care comerciantul o pune în dreptul fiecărui disc era mai degrabă înșelătoare: electronic, progresiv sau ceva asemănător. L-am comandat imediat, dus de valul instinctului care îmi joacă deseori feste. De data asta, însă, nu.
LP-ul e fabricat în Italia, de Materiali Sonori (probabil înainte de 1996, când trupa și-a fondat propria casă de discuri, Exil Music). Proveniența nu e prea bine văzută de iubitorii pretențioasei forme de păstrat muzica, materialele folosite în peninsulă suferind sub aspectul calității. Fapt constatat și la exemplarul sosit cu poșta: era prăfuit, zgâriat, pătat, iar coperta jupuită pe canturi (de unde prețul insignifiant: 15 lei). Recunosc, mi-a fost silă să-l pun pe platanul pick-up-ului și-am amânat operațiunea de spălare profesională. După vreo două luni, am comis-o. Iar când sunetele s-au revărsat fără pârâituri din boxe, am rămas interzis, uitând până să și beau din paharul cu vin, așezat la îndemână. Priveam prostit ilustrația frontală, stilizată ca un desen pueril, a cărui idee vrea să fie o punere în temă cu muzica: trei călători prin deșert (membrii grupului), îmbrăcați în costume de beduini, opriți la distanță apreciabilă de-o siluetă ca de robot, ce le arată degetul mijlociu în sus, semn bine-cunoscut în cultura populară a ultimelor patru-cinci decenii. Muzica nu mi-era deloc străină. Dar de unde o știam? Mi-am stors creierii degeaba. Inflexiunile instrumentale (unii le spun condimente) arabo-africane, ritmurile disco-pop, pasajele chitaristice de efect, textele, vocile, toate compun și conturează sonorități atât de plăcute, încât nu le poți refuza acțiunea curativă, mai ales când ești stresat de te miri ce probleme epocale și fără leac. Să le asemuiești manelelor omniprezente în arealul nostru cotidian e foarte la îndemână. Pesemne că din prejudecata asta venea uitarea…
Dissidenten și-au spus trei tipi din Berlinul de Vest, prin 1980, lansându-se în genul de muzică numit actualmente world beat sau world fusion. Lesne de ghicit de unde și-au luat numele. Biografia și discografia trupei sunt accesibile pentru orice internaut curios, nu-i nevoie să le redau. Am digerat greu nisipul constatării că uitasem complet de gruparea asta, ce făcea mare audiență la noi, chiar în anii ’80. Una dintre piesele de pe albumul amintit, Fata Morgana, era un fel de șlagăr indispensabil în restaurantele provinciale. De câte ori l-am ascultat oare la nunți, botezuri, onomastici sau petreceri ocazionale? Și de ce l-am uitat?
Nostalgia anilor trecuți nu mănâncă azi din farfurie cu mine. Lecția celor trei germani, care și-au întregit formația cu interpreți de toate neamurile, e simplă: trăim pe aceeași planetă, și putem să trăim împreună foarte bine. În loc de războaie și luptă pentru întâietate, distracție și muncă în armonie. Priviți și ascultați, lăsându-vă reticențele în debara. Indieni, arabi, americani, asiatici sunt pe scenă alături de europeni și ne oferă bucuria lor, deodată cu sufletul!
Să insist asupra motivațiilor uitării/ reamintirii mele, ar însemna să vă cred… uituci. Într-o lume cu pulsiuni izolaționiste și rasiste, a nu uita e unica datorie!
Un comentariu
O trupa excelenta! I-am vazut si live prin 2000 si sunt exceptionali!