Nu cred că locul Chiriței lui Alecsandri e în primul rând la Iași, deși, da, Naționalul din oraș poartă numele scriitorului, aici s-a lansat tradiția interpretărilor memorabile, iar piesele în care e protagonistă au referințe dramaturgice regionale. Personajul e la fel de potrivit, cum era și la data scrierii, în orice oraș al României, patria unde istoria se tot repetă în buclă, doar că indivizii care-o aduc în realitate sunt alții.
S-a montat recent la sala mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri“ o nouă versiune scenică a Chiriței în provinție sub coordonarea lui Ion Sapdaru, actor cunoscut din câteva filme ale noului val și din reclame, dar care lucrează și-n teatru, ca actor și regizor. Acum și-a asumat o triplă postură: regia, imaginarea decorurilor și prezența ca figurant în grupul țăranilor de la moșia Bârzoieni. Eterna actualitate a situațiilor dramatice și a eroilor e premisa pe care Sapdaru își întemeiază spectacolul, pendulând, inconsecvent, între dimensiunea local- istorică a piesei și amara ei contemporaneitate.
Noua punere în scenă de la Național păcătuiește în primul rând prin provincialismul ei. E un spectacol de linie medie, care nu depășește nivelul satisfăcător, însumând puține însușiri demne de încredere estetică. Realizatorii nu intuiesc puterea comediei profunde, tratând-o epidermic, rămânând la suprafața straturilor de comic.
Decorurile imaginate de regizor sunt sărăcăcioase la propriu și la figurat. E adevărat ca Naționalele din țară nu mai au bani de producție, dar asta nu ne interesează pe noi, spectatorii, și nici nu poate deveni o scuză a modestiei imaginative. Deși se vrea autentic rurală, atmosfera e virusată de fotoliile din plastic pe care le știm de la terasele de vară, patinate superficial cu verde, într-o încercare eșuată de a păcăli ochiul. Un chioșc, o poartă ca la țară, o caleașcă, o cușcă a câinelui cu un cap de butaforie grosolană ne amintesc de zorii concepțiilor scenografice. Scoarțele din actul al doilea arată bine, par o idee ingenioasă, doar că soluția e tocită de nenumărata ei utilizare în trecutul recent al genului. Costumele (Alina Dincă Pușcașu) delimitează epoca, sprijină caracterizarea personajelor, captează privirea grație materialelor și cromaticii, indicând ferm că autoarea lor e designer vestimentar.
În raport cu piesa lui Alecsandri, Ion Sapdaru s-a poziționat ezitant. Majoritar, e în umbra textului, lăsând dramaturgia în prim-plan, din când în când lansând câte un indiciu al vremurilor de azi: la aflarea veștii că a devenit isprăvnicească, Chirița distribuie găleți pline cu merinde cetățenilor de la talpa țării; Domnul Șarl (Doru Aftanasiu) e portretizat neinspirat ca un magrebian care către final scapă câteva vorbe în arabă. Și tot nelalocul lui e momentul de pantomimă care redă „ce se mai întâmplă la Teatrul Național“, un adagio de parodie nonverbală din Othello, care induce nedumerire. Autoironia ar fi fost de efect dacă spectacolul nu s-ar fi plasat ca (ne)reușită exact în acea circumstanță artistică pe care o caricaturizează.
O sală empatică, dispusă să se implice
Alecsandri a închipuit-o pe Chirița avându-l în vedere pe Matei Millo, deci travestiul face parte din intențiile primare. Distribuit în rolul titular, Horia Veriveș a urmat unei serii care i-a inclus la Iași, după Matei Millo, pe Miluță Gheorghiu, Petru Ciubotaru și Teodor Corban. Veriveș nu e la primul travesti, cred că e a treia oară când îi e dat să utilizeze străvechea tehnică de compoziție scenică. Se presupune, în consecință, că îi stăpânește secretele. Din păcate, interpretul lasă totul în seama poantelor din replici, a perucii, rochiilor și machiajului sub care se camuflează. Așa cum e compusă, Chirița e lipsită de sofisticare interpretativă, Horia Veriveș adăugând prea puțin actoricește, epuizând rapid mijloacele proprii prin care să suplimenteze ceea ce livrase dramaturgul. E un travesti modest ca expresivitate.
Prezența în scenă a unui cal în carne și oase e tot parte a tradiției montărilor cu Chirița, iar rostul ar fi să adauge un plus substanțial de umor, care să-i lase pe spectatori cu gurile căscate. Apariția călare a Chiriței e banală, îi lipsește surpriza, e un element printre altele, cu rezultate emoționale minore.
Simplitatea rezolvărilor regizorale se vede și-n jocul eclectic al actorilor. Care fac individual atât și cum pot, fără o viziune unificatoare stilistic. Luluța (Iuliana Budeanu) e încă studentă și joacă școlărește, iar defectul nativ de dicție nu e integrat în conceptul de personaj. Guliță (Gelu Ciobotaru) îl citează interpretativ pe Goe, iar Bârzoi (Dumitru Năstrușnicu) și Safta (Irina Răduțu Codreanu) sunt în tiparele personajelor. Un travesti ingenios, deși episodic, e acela al lui Cosmin Maxim (Leonaș), care se distinge din ansamblu prin varietatea de deghizări de pe parcurs.
Muzica lui Alexander Flechtenmacher se aude abundent de pe negative (de ce mai aduci un violonist, costumat ca evreu, să cânte live peste ele?), numai că nu toți actorii știu versurile, nici măcar Ion Sapdaru.
Nu am văzut spectacolul la premieră, ci la a treia lui reprezentație alături de un public deschis, așteptând să primească dinspre scenă declanșatori ai stării de bună dispoziție pentru care venise la teatru. Era o sală empatică, dispusă să se implice sută la sută prin reacții. Și chiar dacă se crede că la șarjări și la formule importate din divertismentul de televiziune spectatorii ridică mai ușor colțurile gurii, publicul de calitate, precum acela din seara vizionării mele, ar fi vrut, a așteptat motive artistice să râdă mai mult și mai tare. Cocteilul de neajunsuri estetice l-ar fi amărât și pe „veselul Alecsandri“.