Editura Polirom continuă seria de autobiografii ale celor mai cunoscuți rockeri, cu volumul Born to Run, semnat de legendarul Bruce Springsteen. Traducerea, foarte cursivă și suculentă, aparține lui Mircea Pricăjan, care asigură și notele de subsol. Am așteptat cu nerăbdare să citesc această carte, mânat de speranța că îmi voi lămuri o veche nedumerire legată de muzica lui Springsteen. Să mă explic.
Pe vremea când ascultam albume imprimate pe benzi de magnetofon, în împrejurări obscure, majoritatea fără credite, numai cu titlurile și, eventual, componența trupei, îmi plăceau două piese cântate de Manfred Mann’s Earth Band. Una era Spirits in the Night, pe fabulosul Nightingales & Bombers (1975), alta Blinded by the Light, pe Roaring Silence (1976). Ani la rând am învârtit banda, memorând fiecare notă a melodiilor astea, încât și azi le pot mormăi fără greutate. Nu știam, nu mă interesa cine e compozitorul. Când, peste vreun deceniu, am auzit versiunea originală, pe primul disc al lui Bruce Springsteen, Greetings from Asbury Park, N.J. (1973), mi s-a părut că el face cover version, nu ceilalți. Și nu fiindcă interpretarea sa ar fi mai puțin energică decât a lui Manfred Mann, ci, să zic așa, mai deloc energizantă! Greșesc? Posibil. Realitatea e că destule dintre compozițiile lui Springsteen au ajuns hituri în portofoliul altor artiști, după care s-a aflat că le cântă și el, chestie cam ciudată.
Întrebat ce părere am despre Bruce Springsteen, ca muzician, rocker, showman, lider de grup etc., răspund: „E un tip mișto, are țoale ca lumea, are și ciocate, arată bine, de ce nu l-or fi distribuit ăștia în filme?“. Reacția stârnită mie de prestațiile lui Springsteen în diferite concerte, văzute pe DVD, nu direct, se rezumă la un zâmbet, evident ironic, dar nu lipsit de admirație. N-aș fi singurul. La Londra, în 1975, Bruce se tăvălește pe jos, se bagă sub scenă, se agită vrând să rupă gura publicului. Rezultatul? Poate vedea și auzi oricine. Și dacă nici londonezii nu se pricep la rock… Într-un concert din Argentina, prin 1988, organizat de Amnesty International, Bruce, îmbrăcat impecabil, cu frizură de star, îngenunchează fără rost dinaintea publicului în delir, gest ieftin de circ, total nepotrivit în context.
Scrisă la persoana I singular, cartea începe astfel: „M-am născut într-un oraș de pe coastă unde aproape totul are un ușor aer de impostură. Așa și eu. La douăzeci de ani nu eram vreun rebel la volanul unui bolid, ci un tânăr care cânta la chitară pe străzile din Asbury Park, membru marcant, deja, al celor care «mint» în numele adevărului… adică artiștii, cu «a» mic“. Nu luăm ad litteram ce scrie Bruce, fiindcă minte, nu? Să-l credem când spune că-i lipsește un gram de nebunie? „Nu eram un geniu din născare. Trebuia să folosesc ceea ce aveam în mine până la ultima fărâmă…“
Springsteen este un om onest, fiu al clasei de mijloc, pe care și-o asumă cu mândrie, muzician care muncește din greu să-și scrie compozițiile și să înregistreze discurile. Bunăoară, a lucrat peste doi ani la albumul The River (1980), împreună cu trupa sa, E-Street Band, și cu inginerii de sunet, toți străduindu-se să obțină ce voia, ce „auzea“ The Boss. Sinceritatea nu-l părăsește în mărturisirile așternute de-a lungul celor peste 560 de pagini. Are o doză bună de umor și bun-simț în introspecțiile cu tentă oarecum psihanalitică, reflecții despre sine și ai săi, popor, lideri, artiști, muncitori, bogați, săraci, oameni de toate neamurile, culorile și orientările. Însă dincolo de orice, Springsteen este un muzician autentic: „pe scenă sunt stăpânul timpului, întinzându-l, scurtându-l, sărind în viitor, întorcându-mă în trecut, accelerându-l, încetinindu-l…“.