Toată lumea cunoaște zicala: „Nu judeca o carte după copertă“. (Este și-un blues cu titlul acesta, compus de Willie Dixon pentru Bo Diddley, reluat apoi de mulți rockeri, celebri în anii ’60-’70.) Ce anume îndeamnă destule formații rock din zilele noastre să adopte drept copertă niște imagini secționate parcă din filmele de groază?
O spune unul dintre practicanți, norvegianul Bjørn Alexander Brem a.k.a. Gothminister: „Ca să faci carieră în showbiz trebuie să ai o imagine personală distinctă“. Genul de spectacol horror, din care trupa Gothminister s-a inspirat pentru iconografia proprie, are o lungă tradiție în cultura europeană (și nu numai). Cine se înseriază curentului riscă să devină banal, să plictisească, să-și piardă chiar identitatea după care tânjește. Când vrei să șochezi prin chestii… evident șocante, e al naibii de greu să obții audiență foarte largă; tipii ciudați, perverșii, obsedații de anomalii sunt, totuși, o minoritate. Doar umorul poate salva genul horror de la monotonie, dar și el devine perisabil dacă nu sclipește prin inteligență. Formațiile rock au, în plus, obligația să facă o muzică de calitate ireproșabilă, atât ca melodie și versuri, cât și ca execuție în concert, înregistrare de studio și transpunere pe disc. Orice slăbiciune, orice bâlbă în acest „lanț trofic“ duce la anularea eforturilor, la pierderea interesului din partea publicului larg, la ridicol de-a dreptul. Nu mai vorbesc despre apa la moară pe care astfel de trupe o dau oponenților, celor care încă mai cred că rockul este manifestare diabolică și îl combat prin orice mijloace. Or – și spun acum o banalitate – genul horror produce un (alt)fel de catharsis, despre care s-au scris tomuri filosofice întregi, de-a lungul a două milenii și ceva de atestări documentare.
Probabil că oroarea e una dintre componentele de bază ale naturii umane, de vreme ce o regăsim disecată în toate culturile și reprezentată în toate artele. Cum să n-o exploreze și pop-rockul? De la Alice Cooper la Michael Jackson și Rob Zombie, se pot enumera destule nume ce și-au câștigat notorietatea datorită unei scenografii terifiante. Au izbutit să se impună cei care n-au făcut compromisuri muzicale. Personal, fiindcă nu pot ignora genul, mărturisesc oarece reținere și un soi de mefiență ce îmi strecoară fiori pe rețelele neuronice, când e să văd asemenea spectacole. Nu la fel mi se întâmplă când ascult discurile trupelor, chiar și pe ale celor care exagerează cu elemente macabre.
Prima dată când am auzit o piesă Gothminister mi s-a părut că e vreuna Rammstein, de care n-aveam habar. Textul în engleză, perfect „lizibil“ chiar și pentru mine, nevorbitor frecvent al graiului universal rockeresc, m-a determinat să caut amănunte despre ce ascultam. Componența și albumele pot fi găsite de oricine, nu insist. Muzica merită pusă în player măcar o dată, n-am îndoială, deși poate că sunt subiectiv. Ce m-a incitat să-i acord textul de față a fost începutul unui film din 2012, intitulat Utopia, transpunerea în show a discului omonim. Produs de Brem, filmul se vrea unul cu zombi, prilejuit de (sau celebrat la) un Halloween. Începutul mi s-a părut tulburător. Un tip de vreo 35-40 de ani, funcționar oarecare într-un oraș modern, suferă un șoc, după care se trezește singur în habitatul acela curat, îndestulat, civilizat, mostră de confort occidental. Nimeni pe străzi, nimeni în clădiri, nici o ființă împrejur! Am lucrat vreo 35 de ani singur într-o instalație electrică a cărei funcționare o supravegheam. Știu cum e în momentele de luciditate maximă, când te cuprinde spaima și realizezi deodată că nu exiști…
Recent, Gothminister a editat The Other Side (2017, AFM Records). Dați-i o șansă!