1.
— Ce mai faceți, dom’ Florin? mă salută vecinul.
— Pe-aici. Mă obișnuiesc cu frigul.
Pare cumva bucuros că mă vede, dar și altcumva supărat.
— Da’ ce m-ai băgat în sperieți, dom’ Florin! Mi-ai tras o spaimă!
— De ce?!
— Păi, ai plecat de-acasă fără mașină, nu?
— Am fost în Israel, cu avionul…
— Păi, eu știam că matale pleci de-acasă cu mașina. După vreo două zile, am tot văzut mașina acasă, acoperită de zăpadă, nici o mișcare, am intrat la griji… Am mai chemat niște vecini, a adus unul o scară, am sărit gardul și-am intrat la matale în curte, ne-am învârtit în jurul casei, ne-am uitat pe geam… Mă temeam să nu fi pățit, Doamne ferește, ceva.
2.
Soră-mea i-a făcut cadou mamei un smartphone.
— Aaa, ce bine, zice tata, de-acu’ nu tre’ să mai plătești cartelă sau abonament.
Prilej cu care îmi dau seama că el credea – și e cumva logic – că nu mai plătești convorbirile la telefoanele astea scumpe și smart. Tre’ să meargă de la sine, numai să le ții bateria încărcată.
3.
Am fost foarte viteaz. Și, mai ales, înțelept. De ce să mă duc eu cu autobuzul la serviciu după prima ninsoare serioasă, dacă am mașina mea, cu care rup prin zăpadă? Am urcat, am plecat, am mers o sută de metri și m-am blocat pe uliță, la poarta unui nene care nu și-a curățat drumul, la 50 de metri de strada mare. Trei ore m-am chinuit să o aduc la locul ei. După care mi-am luat o zi de concediu. Dar important e că am fost foarte viteaz, iar afară a fost frumos.
4.
Au venit părinții la noi și i-am împărțit frățește: mama-i la soră-mea, tata e la mine. Ca de obicei, când nu sunt împreună, fiecare dintre ei nu pierde prilejul să se plângă de cum e celălalt. De fapt, drept să zic, se plâng cam la fel unul de altul și când sunt împreună.
— Maică-ta se frăsuiește și se tot frăsuiește, prea îi pasă de toată lumea și pune la suflet tot. Eu, dacă puneam la inimă tot ce-am pățit, eram de douăzeci de ani în mormânt. Maică-ta e panicoasă… Tu ai noroc că semeni cu mine!, mă asigură tata.
5.
Super-știre: Valeriu Argăseală, fost arbitru de fotbal, președinte FCSB, va publica o carte de poezii la Editura Tracus Arte. Reporterii de televiziune, călare pe el. A anunțat că o va „lansa chiar și public“. Și a declarat că „fiecare poezie are povestea ei“. Am găsit și niște versuri online:
Aș vrea de azi să fiu milionar,
Să merg doar la cămașa și costum,
Să nu am viața zilnic un coșmar,
Iar lumea să mă judece postum…
Oare cât mai durează până ajunge membru al Uniunii Scriitorilor?
6.
Primul sport de care m-am îndrăgostit, privind la televizor, a fost tenisul. Dintr-un motiv pe care – pariez! – nici un om dintr-o mie nu l-ar putea ghici: copiii de mingi. Nu mă interesau jucătorii, îmi puneam doar vag problema ce caută ei precis pe-acolo, îmi închipuiam că rolul lor e secundar, să arunce mingi pentru copiii ăia care stau ghemuiți lângă fileu sau smirnă undeva în spate. Îi urmăream cum pândesc mingea și țup! pe ea, bănuind că ăsta-i marele câștig al jocului de tenis… Ceva mai mărișor, mă uitam la schi slalom – atât cât puteai vedea pe vremea lui Ceaușescu; probabil la știri, nu mai țin minte unde, dar sigur am amintirea asta de-atunci –, crezând că toată șmecheria e să nu atingi sau să nu dărâmi steagurile înfipte în zăpadă. Mă și miram cât de proști sunt schiorii, unu’ nu reușea să treacă fără să atingă steagurile, ca să câștige… Și până hăt la final de generală, n-am înțeles nici cât negru sub unghie ce e ăla „opsai“ sau „hopsai“ în fotbal, mă gândeam că asta tre’ să țipi din răsputeri pe teren, atunci când ești în vreo încurcătură, gen când îți dă un băiat gol sau ți-ai luat o minge șutată în față ori între picioare… Mi-am amintit asta, zapând între Eurosport și Digi Sport.