Ministerul Culturii (poreclit, acum șase luni, și al „Identității Naționale“) va continua să fie o victimă colaterală sigură și în următoarele luni, în ciuda faptului că restanțele s-au tot adunat și sunt câteva dosare grele de gestionat, precum Anul Centenarului sau sprijinirea Timișoarei în proiectul Capitalei Europene a Culturii în 2021.
Văzând degringolada de pe scena politică, incapacitatea actualei coaliții guvernamentale de a propune un nume serios pentru portofoliul Culturii (ca pentru atâtea alte portofolii din cabinetele Grindeanu, Tudose și, iată, Dăncilă), mulți vor declara că poate ar fi mai bine să fie cu totul desființat sau măcar comasat cu Educația ori Tehnologia Informației.
Nu mă număr printre cei care vor să vadă desființat portofoliul guvernamental. Simpla existență a Ministerului ne dă speranța că, în vremuri ceva mai „cu toți boii acasă“, doar de la nivelul său va putea fi propus un pachet legislativ adecvat domeniului și vor putea fi restructurate toate instituțiile subordonate (de la cele de spectacole, la muzee naționale și până la structuri precum Institutul Patrimoniului ori Administrația Fondului Cultural Național, Centrul Național al Cinematografiei etc.). În dulcele stil românesc, desființarea de acum a portofoliului ar putea tăia orice discuție ulterioară despre reînființare, încetățenindu-se ideea că, asemenea Ministerului Turismului, și Ministerul Culturii este un simplu moft, o sinecură în plus de oferit unui partid.
Patrimoniul imobil, cinematografia sau protejarea drepturilor de autor sunt doar câteva domenii care, la o primă strigare, au nevoie de legislație simplă, coerentă, pusă în acord cu vremurile. Mecanismele de atribuire a finanțărilor de la Bugetul de Stat au nevoie, de asemenea, de clarificare, simplificare și criterii transparente. În mod realist, toată această legislație nu va putea izvorî din Parlamentul României, acolo unde procedurile sunt greoaie, iar comisiile de specialitate funcționează cu viteza melcului. Un Minister al Culturii condus de un bun administrator, capabil să construiască o echipă de profesioniști, ar putea genera un pachet de legi care să fie transmis Parlamentului.
Nu vom avea un indice mai bun al vitalității culturale (măcar) în comunitățile urbane medii și mari în lipsa unor investiții de amploare în obiective de tipul sălilor de spectacole. Casele de Cultură ale Sindicatelor sau cele ale Studenților nu au cum suplini nevoia unor spații adecvate de concerte, capabile să găzduiască mai mult de câteva sute de spectatori pe reprezentație. Un Minister al Culturii, cu un ministru suficient de „greu“ încât să se bată pentru un buget decent, ar putea genera resursele necesare.
Tot numai un Minister sănătos al Culturii și-ar putea asuma rolul de a crea campanii naționale cu impact de promovare a lecturii. Suntem într-unul din cele mai dificile momente pentru industria cărții, care nu și-a mai revenit niciodată după criza economică. Mai mult decât atât, de la nivel guvernamental se aruncă în neștire cu noroi în lumea editorială și se dorește reinstituirea manualului unic. Interesul tot mai scăzut pentru lectură a devenit o rușinoasă boală românească și ducem o competiție dură cu Bulgaria pentru ultimul loc. 60 de milioane de euro totalizează piața cărții din România, în vreme ce piața de flori, poate cea mai nefiscalizată din câte există la noi, se ridică la 200 de milioane de euro! Nu de profesioniști duce lipsă piața cărții, ci de cumpărători pe fondul unui nivel mediu al educației tot mai scăzut și un apetit cultural tot mai inexistent. Dacă lucrurile vor rămâne așa, atunci putem trece și lipsa lecturii pe lista pericolelor pentru securitatea națională.