Tânărul ajunge alergând în staţie, inspiră şi expiră adânc, apoi distinge ca prin ceaţă o bătrână de la ţară, cu capul legat strâns, sub gât, cu un batic.
Lângă ea e un coş de papură. Nu vrea să o sperie, să pară vreun beţiv pregătit să o atace, aşa că, pe ultimii metri, încearcă să păşească foarte firesc, să pară cât mai normal posibil, ca şi cum ar fi şi el un călător matinal care aşteaptă tramvaiul, aşezându-se în celălalt capăt al staţiei.
După secunde de tăcere, baba vine înspre el, simţindu-se aproape de la sine datoare să deschidă o conversaţie:
— ’Neața bună.
— Săru-mâna.
— Ce te grăbești și fugi așa? Încă nu s-a trezit lumea. Și nici tramvaiele.
— Ei, m-am găbit şi eu ca prostul! se scuză tânărul.
— Dar cât e ceasul, maică?
— Patru jumate, răspunde el, privind la telefonul mobil.
— Şi pe la cât trece primul tramvai?
— În mod normal, la patru. Dar primul ajunge aici pe la cinci.
Bătrâna pare că vrea să-l mai întrebe ceva, dar amână să-i spună.
— Dar matale unde te duci?
— La piaţă, să vând ouăle astea, arată ea spre coşul de papură. Mai fac şi eu un ban.
— Dar de unde le ai?
— Eu sunt dintr-un sat de-aici, nu-i departe – indică într-o parte cu mâna –, la vreo patru kilometri. Am găinuţele mele, frumoase, sănătoase.
— Şi de ce-ai venit aşa devreme?
— N-am somn, maică, la vârsta mea. Şi n-are nimic. Prind un loc mai bun în piaţă.
— Nu ţi-e frică să vii singură pe întuneric?
— Păi, pentru lumină, am asta.
Îi arată demonstrativ o brichetă chinezească cu lanternă, aprinzând-o.
— Apoi nu mi-e frică. Cine să mai aibă ceva de împărţit cu o babă nebună ca mine? întreabă ea amuzată.
Tânărul nu are răspuns. Baba priveşte atentă spre intersecţie.
— Mare cap au mai avut oamenii ăştia care le-a făcut! rupe ea momentul de tăcere stânjenitoare.
— Pe cine?
— Pe semafoare…
— Ce-i cu ele?
— Cum se aprind ele aşa, când verde, când roşu? Oare există un om care le schimbă?
— Nu. Se face automat, o lămureşte el.
Momente de tăcere.
— Ai auzit de negrul ăla la ştiri? continuă ea conversaţia.
— Nu. Care?
— Ăla, fotbalist, din Africa… Nu știu de ce, mi-am amintit în dimineața asta de el… Matale nu te uiţi la ştiri?
— Nu prea. Ce-i cu el?
— A murit pe teren… Şi era aşa de tânăr… Nici nouăşpe ani împliniţi.
— De ce?
— Acolo i-a oprit Dumnezeu inima, când bătea mingea pe iarbă verde… Părcă ştie cineva ce-i în capul lui Dumnezeu! Asta e… Dar, maică, eu una ce l-am mai plâns! Să vină el tocmai din ţara lui până aici, să facă şi el un ban ca să trăiască mai bine cu familia lui, şi să moară aşa de tânăr?!
Tânărul se gândește că totuși, uite, lumea nu-i chiar așa de rea. Mori vai de capul tău într-un colţ oarecare de lume şi-atunci, în celălalt capăt, nici nu ştii cine plânge pentru tine.
— Există oameni necăjiţi, maică, nu ca noi, mai spune bătrâna amar.
În depărtare apare tramvaiul.